Senatorul Solomon își luă haina de lână fină din cuier. O îmbrăcă și își aranjă gulerul. Își lăsă fularul mătăsos vișiniu să atârne inegal de-o parte și de alta a gâtului. Stinse lumina și ieși din birou. Culoarul lung străjuit de coloane de marmură era luminat puternic și asta îl făcea să pară și mai pustiu. Își auzi flecurile pantofilor făcând un zgomot cadențat ce stârnea ecoul marmurei. Se întoarse să vadă dacă îl urmărea cineva. Nimeni. Printre coloanele astea reci se simțea cel mai ocrotit, totuși. Coti la stânga spre covorul lung din mijlocul holului în timp ce butona la telefon să îi găsească numărul Ilenei.
Jandarmii de la poartă luară poziția de drepți.
– Bună seara, domnule senator.
– Să trăiți, băieți!
Își arătă legitimația și ieși. Jandarmii din fața clădirii Parlamentului își plimbau armele la piept încruntați ca niște copii cu jucăriile pregătite. Se încruntă și el. Fusese și el în armată, știa puterea pe care ți-o dă să strângi o armă în brațe.
Luminile erau aprinse în București. Ploaia ce căzuse după-amiază curățase aerul și mașinile treceau fâșâind pe strada. Vedea culoarul bulevardului Unirii flancat de blocuri sobre. Adulmeca, o simțea, poate mai puțin decât în alte seri, dar era acolo, dincolo de zidurile Palatului Parlamentului, dincolo de tufele verzi. În culoare roșie a semaforului, în privirile șoferilor, în ochii jurnalistelor când îi întindeau un microfon. Într-o zi a văzut clar ura și în ochii câinelui pe care îl hrănea vecinul lui. Ura era peste tot.

Își căută din ochi Duster-ul alocat de la serviciu și îi făcu semn șoferului să vină. Își aduse aminte de Ileana între timp.
– Sărumâna, domnule Senator, îi răspunse un glas spășit.
– Știi ce te rog, Ileana? Du-te și  tu la mama în seara asta să dormi cu ea că e singură și a zis că nu i-a fost prea bine în ultimele nopți.
– Ăsta mic are febră…
– Du-te, te rog. Bărbatu-tău nu poate sta cu el? Știi doar că eu l-am angajat la fabrică. Atâta lucru vă cer și eu, să aveți un ochi pe ea.
– Haideți, că îl las la cumnată-mea pe drum. Și mă duc la doamna, cum să nu mă duc?
– Mersi, Ileana. Fac cinste.
Intră în mașină în timp ce-i închidea telefonul Ilenei.
– Bună seara, domnule Senator.
– Bună seara, zise preocupat senatorul. Trecem pe la Sorina astă seară. Și mă aștepți, n-am ce să fac, trebuie să ajung și acasă.
Își aranjă paltonul la spate. Îl aștepta Sorina să-i mai descrețească fruntea de atâtea probleme. Chiar și în ochii Sorinei vedea câteodată ură, deși erau cei mai clari ochi albaștri pe care îi văzuse. Era un licăr de ură chiar înainte de a desface ambalajul cadourilor. De când îl înțelesese, îi trimitea cadouri doar prin curier.
– O să ne plimbăm un pic în seara asta, domnule Senator.
O clipă înțepeni de teamă: unde era Oprea? Asta nu era vocea lui.
– Tu cine ești? Unde e Oprea? Oprește mașina aici.
Dar ieșiseră deja din curtea Parlamentului, se îndreptau spre 13 septembrie.
– Oprea e în concediu.
– Ce concediu? I-am aprobat eu vreun concediu? Ce e tâmpenia asta?
– Sunt îngerul dumneavoastră. Astă seară vă sunt șofer, domnule Senator.
Se întinse să îl vadă de-aproape și zări profilul unui bărbat tânăr proaspăt ras, cu bucle negre. Un profil frumos, cu maxilar puternic și pielea blândă, strălucitoare, care avea ceva transparent în ea. Înfățișarea și vocea lui blândă îl îndemnară să aibă încredere.
– Liniștiți-vă, e o doar un tur de oraș.
Și senatorul se simți linștit; pentru prima dată în viață nu mai simți nevoia să preia controlul.
Mergeau printre luminile străzilor, printre mașini, semafoare, pietoni rătăciți. Le privea pe toate de pe bancheta din spate și habar nu avea pe unde se aflau; era doar mulțumit că toate se învârteau în jurul lui și el nu mai era obligat să facă ceva, putea să doar să stea, să nu planifice, să nu ia decizii.
– Pe unde suntem?
– Aici pe dreapta sunt blocurile ANL din Prelungire. Ați votat începerea proiectului.
– Acum patru ani… zise senatorul pierdut.
Pe geamul mașinii se vedeau stâlpi de beton înalți pornind dintr-o groapă, o constructie ce se ridica sau se demola, greu de spus.
– De ce nu s-au mai terminat?
– Un an mai târziu ați votat ca banii să meargă la alt proiect: autostrada.
– Ah, Ministerul Transporturilor trebuia să cumpere pământ în zona pe unde urma să treacă autostrada, să aibă loc să construiască.
– Ați votat să despăgubiți niște senatori care aveau pământ în zonă.
Probabil că era adevărat ce zicea îngerul, își aducea aminte vag, doar ridicase mâna de atâtea ori, fuseseră atâtea dezbateri, citise atâtea texte de legi, motive, îi trecuseră pe la urechi atâtea dezbateri.
– Dar cum să le țin minte pe toate?
– A trecut ceva timp.
Mașina înainta pe străzi, cu același fâșâit continuu de roți ude. Trecură apoi pe lângă o hală din cărămidă părăsită.
– Fabrica de bere, zise îngerul. Nu se mai face bere de mult aici. Știți când ați votat trimiterea Corpului de Control la fabricile de băuturi alcoolice din București și Ilfov?
– Parcă… acum cinci ani.
– Au venit doar aici și au închis-o pe motiv că drojdia era expirată.
– Ah! Nu știam… Bine că i-au găsit atunci.
– Drojdia nu expiră, domnule Senator.
Au ajuns pe un drum de țară, înconjurată de câmp cât vedeai cu ochii pe care se deslușeau doar trei magazii într-un loc, în mijlocul câmpului, împrejmuite cu un gard.
– Aici e cimitirul câinilor. Știți că ați votat ridicarea lor de pe străzi. Aici au ajuns toți și au fost euthanasiați; 30.000 de câini. Aici e și câinele vecinului.
– Ăla care mă ura. Mă ura câinele ăsta.
– Era un animal, animalele doar citesc ura. Dumneavoastră vă era frică de el.
Au mers așa prin noapte. Senatorul nu s-a mai întrebat dacă mai ajung undeva sau nu. Și îngerul a tăcut. I-a arătat cei cinci copii care mergeau pe marginea drumului și cărau fiecare câte un pachet în brațe.
– Știți când ați mărit indemnizația de concediu de crescut copilul? Mama lor i-a făcut pe ultimii trei ca să ia mai mulți bani. Doar că peste un timp ați tăiat ajutorul pentru copii.
– Și ce-au făcut?
– Au trăit, ce să facă? Acum muncesc toți la pădure, la tăiat lemne. Luna trecută au sunat vecinii ca să îl pârască pe tatăl lor că taie lemne ilegal din pădure, la numărul pe care l-a instalat Ministerul Mediului. L-au prins într-o sâmbătă dimineață. Cum nu are bani de amendă, face servicii pentru comunitate doi ani. De-acum merg doar noaptea la lemne.
Nu îl impresiona că cinci copii merg la tăiat lemne sau că o fabrică de bere s-a închis. Îl mira că nu se gândise niciodată că ceea ce votează el ar avea de-a face cu viețile oamenilor. Nu se gândise că o lege pe care o votase făcuse să se nască niște copii. Până la urmă cineva trebuia să ia și deciziile astea, dacă nu o făcea el, o făceau alții. Și-atunci de ce nu el? Doar avea o familie de hrănit. Două fete la liceu, o nevastă, părinții în vârstă. Și-atâția oameni trăiau în jurul lui din ce le dădea. Toți îi cereau ceva și apoi le citea ura în ochi.
– Știu, domnule Senator, am fost lângă dumneavoastră la fiecare vot. V-am înțeles fiecare mână ridicată. Eram acolo să vă sprijin. Ați votat cum ați putut, știu și asta, că nu sunteți singur, că e un partid, o agendă, obligații, susțineri, interese. Doar că eu știam ce urma după votul dumneavoastră. Eu vedeam și oamenii cărora le schimbați viața. În timp ce ei rămâneau invizibili pentru dumneavoastră. Acum, unde vreți să mergem, domnule Senator?
– Sunt obosit. Atâta ură. Putem să nu ne mai întoarcem?
– În trei minute este un accident pe bulevardul Expoziție. E votul dumneavoastră și ăsta.

(Oana Ioncel)