Am fost la film și am văzut-o printre punctele de mac și pe spatele biletului de cinema, alb, împăturit, în buzunarul de la piept. Și-a scris numărul și mi-a zis c-o cheamă și s-o sun și am sunat-o da’ ea nu răspunde. Am mai fost la film și, de fiecare dată când o sun, îmi răspunde o fată cu voce aspră și statută, care-mi zice că abonata nu poate fi contactată. Mersi, îi zic, știam asta, dar ea nu mă aude, parcă nici nu m-ar asculta și nu, frate, nu vreau sa-i las mesaj după semnalul sonor.

Am multe bilete și toate-s îndoite și prin buzunare sau lipite cu scotch de cine știe ce pereți și pe toate scrie câte ceva, dar numai pe ăla e numele ei. Restul sunt pierdute. Pe ele, scrie câte un loc, un timp, un rând, în primul rând, cu toate astea nu prea stăm în rând, sau dacă stăm, ne uităm una la alta din colțurile ochilor, mici colțuri de rai, agățate de un colț de scaun. Stau cu ochii la genunchii ei în blugi albaști. Vorbim mai tot timpul, prin coatele care ni se ating, prin căldura brațelor sau prin remarci scurte, la care râdem puțin, după care, ne întoarcem la respirațiile si pulsurile noastre, care ni se încolăcesc sub piele. Ar bate poate mai încet dacă n-am avea în noi sânge sau dacă am fi într-un pat, cu cearșafuri curate care miros a cafea. Ne-am ține în brațe și am tăcea calde, sub plapumă, cu geamul deschis.

Petrecerea aia, când am băut prea mult, petrecerea aia la care am fost și am sărutat-o pe obraz, după care am sărutat-o pe buze și am chicotit când am văzut că se uitau la noi. Și am luat-o de mână și am dus-o la mine în cameră, unde am lăsat lumina aprinsă și am încuiat, în liniște, ușa.

Mi-a pus mâna pe sân, a mișcat-o în sus, spre piept. M-a sărutat pe gât și i-am simțit colțurile gurii ridicându-se ușor, zâmbea. Și-a coborât degetele în jos, iar stomacul meu a luat-o razna. Mi-a simțit subrațul umed și eu puteam intui ce simte pielea ei. Cum, în fiecare deget al ei, îmi putea măsura trupul. A coboră pe coaste, una câte una, trei, patru, cinci și așa mai departe, până a ajuns pe burtă, pe care a mângâiat-o  apoi a sărutat-o. Puricii s-au lipit de peretele superior al pântecelui meu si parcă dormeau, sugându-mi sangele incet, fară durere. Apoi mâna ei, fara sa simt, a ajuns in zona aia dulce, între blugii prea largi si lenjeria intima, caldă, din bumbac. Era acolo și simțeam că e umed, pentru că ea simțea că e umed și m-a sărutat și mai tare pe gât. M-a sărutat și mi-a zis
-Dragă
Nu, stai, ce ziceam?

Pereții se lasă spre noi și apoi se dilată în timp ce lampa devine din ce în ce mai ma re. Dacă ai stinge becul, pereții ar rămâne tot acolo. Lumina la fel, îndoită în cercuri. Noi am fi tot așa, pe patul ăsta vechi, de spital, cu tapiserie albastră deschis, prin care se vede buretele galben, îndobitocit de fum. Dacă ai stinge acum lumina, geamul ar atârna tot într-o singură balama, și ploaia încă s-ar auzi de după. Poate ar fi tot patru sau poate te-ai trezi ziua, când în cameră a rămas doar fum. Fum și lumina zilei, pătrunzând greu prin fereastră. Pe pat ar mai fi doar un băiat blond, îmbrăcat, cu bocancii în picioare, atârnând în afara patului. Pe lângă el ar fi toate păturile posibile, pe lângă el ar fi toate mizeriile posibile. Pe jos ar fi doua scrumiere răsturnate. Alături  ar fi multe doze de bere și pahare goale. Pungi de pufuleți si dulciuri pe jumătate mâncate. Dar asta ar fi dimineață. Acum suntem noi. Ne ținem de mână.

Ne ținem toți de mâini. Tv-ul nu mai tace în colțul celălalt al camerei și de câteva ore nu mai înteleg nimic. Ar putea, la fel de bine să fie purici pe ecran. Mici și negri, dansând împreună, haos. În loc, avem purici care, în câteva ore vor fi schimbat soarta lumii. Bobs mă înghiontește slab, jointul. Lumea cum o știm astăzi nu va mai fi niciodată la fel. Suntem parte din istorie, suntem istorie. Dau fumul afară, tușesc.

Mâinile noastre sunt împreună, mâinle noastre sunt pe noi și pe sub haine, mâinile noastre intră între coapse și spun lucruri pe care nu le poți auzi. Șoptesc pervers și dulce, cireșe și carne, lucruri pe care nu le poți spune cu voce tare. Respiră pieile noastre și se înmoaie ca valuri pe apă. Cer pofte și mâini, pieile noastre sărace vor corăbii murdare, vor furtună. Ne sărutăm pentru că suntem sus de tot. Am combinat prea multe iar ochii nostri plini de aer, mai bine ar sta închiși, să lase timpul să curgă. Visăm împreună pentru că măine lumea se termină, iar noi, copii murdari de sub blocuri comuniste, vrem doar să iubim. Laika, câinele lor, în pete albe, colorate, maro, stă pe jos, lângă ușă. Are botul pe labe și ne priveste ca din apă. Stă de pază. Simte cum ne dezbrăcăm. Ne știe trupurile ude, care miros a transpirație și plăcere, genul de umed ca ploaia, genul de umed ca marea. Cum era piesa aia din Fight Club când totul se ducea dracului?

Cum faci dragoste

Cum se face

O mână mă cuprinde de la spate, simt buze pe umăr și îi simt pe toți în mine, sub mine, cu mine, toți. Sunt penetrată și oarbă și o mână mă ia de mână după ce au terminat si stau unii peste alții, albi, fumând. Mă duce prin hol, apoi trecând pe lângă bucătărie, unde lumina e aprinsă, mă pune pe canapea și-mi deschide picioarele. Mă sărută pe burtă si ne acoperă pe amândouă cu o pătură groasă, rece, care se simte grozav pe piele. Mă sărută pe coapsă și aud un copil care plânge. Își urcă buzele date cu ruj, spre vaginul meu, care arde.

– Dragă.

Mă trezesc târziu, e aproape prânz, sunt singură, goală și întinsă pe pat. Știu că nu mai știu ce s-a întămplat. Nu găsesc niciun fel de haină pe care să o pot îmbrăca. Trag o pătură pe mine, beau niște apă și, cu inima cât un purice, mă duc în cameră. Deschid ușa încet. Puțin var alb, din toc, cade pe parchet. Dau de botul Laikăi, care mă miroase. Mă linge pe gambă și tresar cu un spasm ciudat, o îndepărtez. E ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sam are capul în palme, iar palmele-i sunt între genunchi. Bobs îl mângăie pe spate în timp ce fumează un cui.

– Hey. Mă măsoară din cap până în picoare și îmi pasează jointul. Laura left a while ago, she said you fell asleep.

Încerc să scot ceva pe gură dar nu reușesc, rămân în picioare, în dreptul patului, crispată.

– What’s going on?

– He s probably gonna win. He s like really close, you know?

– Fuuck! îl aud pe Sam, înfundat.

Îmi zăresc parte din haine pe jos. Pantalonii, chiloții, ciorapii, îmi trag puloverul gri de sub fundul lui Bobby. Îl întreb dacă nu mi-a văzut sutienul pe nicăieri, dă din cap că nu. Mă duc să mă îmbrac în baie. Aprind lumina și intru. Îmi dau pătura jos de pe mine și mă văd în oglindă. Am vânătăi colorate pe gât, pe burtă, coapse. Am mai slăbit, sunt palidă, doare. Trag folia de la duș și dau drumul la apă. E rece și mă cuprind cu mâinile de jur împrejur. Probabil așa se simte când ești mort. Încet, apa începe să se încălzească și aburii umplu baia. Pe copertina transparentă, se adună condens. Condens și picături de apă, iar afară, ploaia nu s-a mai oprit. Închid ochii, simt fiecare picătură care se loveste de mine. Încerc să respir adânc și nu pot, plămânii-s plini de fum. Ies din duș, chioară, printre aburi. Nu găsesc niciun prosop, rămân pe covorașul gros, din fața chiuvetei. Rămân acolo și apa mi se scurge pe trup. Din păr cad picături mari, picături care se lovesc de podea, după care dispar. Iau un deget și scriu pe oglinda aburită

Deși picioarele tale

           Îmi spun balerină

           Gura ta

           Îmi spune poezie

Îmi văd ochii obosiți printre litere. Simt blugii cum mi se urcă pe picioare, simt puloverul că-mi zgârie pielea si sfârcurile tari, casc. Părul ud mi se lipește de gât.

Mă înfofolesc bine, îmi trag fularul peste pardesiu și ies. Iau tramvaiul o stație, cobor în Unirii. Îmi iau un pachet de țigări și o cafea. Am mâinile roșii pe dinafară. Înăuntru, calde de la pahar. Cerul e de pomină. Oameni gri care se învârt peste tot. O tipă cântă la vioara, are cu ea un bișon pe care-l ține pe troller. Un cerșetor îmi arată piciorul tăiat. O babă murdară, urâtă si arsă de frig, pălăvrăgește întruna, rezemată de un perete. Aprind o țigară, trag de cinșpe ori, scrumez de zece, o arunc, aprind alta. Îmi intră fum în ochi. Trag de unșpe ori, scumez de patru. Lumea nu s-a terminat încă. Cobor la metrou, cartelă, trec de bare. Mă duc pe peron, mă rezem de perete, mă las în jos. Am capul bătut în țigle de metal. Vine metroul. Mă ridic și-mi aud genunchii pocnind. Mă așez pe una din băncile de plastic. Deschid telefonul. Mesaj nou de la Dan.

Zice:

           Deși te iubesc

           Un pachet de prezervative e mai scump decât unul de șervețele

Zic:

           Bagă-ți-le în pizdă.

Mă uit în feed. Află ce partid politic ți se potrivește pentru alegerile parlamentare.

Mai degrabă aș afla cum intru în pantalonii tipei ăsteia care s-a așezat în fața mea. Are părul prins într-un coc deasupra capului. Pulover verde, de lână groasă, cei mai scurți pantaloni de vară posibili,  galbeni și dulci, peste colanți negri, zâmbește. Îmi văd reflexia în geamul metroului. Părul mi-e vraiște, arăt oribil. Mă uit la ea. Pe sub sprâncenele blonde, își ridică privirea și zâmbește,

zâmbește.

Când mă ridic să cobor, se ridică și ea cu mine. Mă ia de mână. Degetele ei, subțiri și reci, se încolăcesc în jurul degetelor mele. Privesc mâinile noastre, una în alta, mă uit la ea. Are ochii ațintiți înainte, coborâm. Mergem împreună, de mână. Primim tot felul de priviri ciudate, îmi place. Îmi place de ea.

– Cum te numești? O întreb

E ca atunci când eram mică și mergeam împreună cu mama. E ca atunci când nu eram singură.

Mă auzi?

Cum te numești?

Se uită la mine, își mută privirea pe buze, apoi din nou în ochii mei. Ochii ei galbeni, buzele ei, ochii ei. Se apropie încet. Îi simt respirația mai aproape de mine decât mi-aș putea permite.

Te rog, mă gândesc, și-mi închid ochii. Am un nod în gât. Am un nod în ochi. Îi simt buzele pe obraz, apoi obrazul cald, acoperit de puf fin, invizibil ochilor,

Te rog, mă gândesc. Nu mai am genunchi, nu mai am mână, nu mai am obraz. Mă trezește o sirenă de tren. Mă trezește ea, cu mâna, dându-mi părul după ureche. Mă găsesc pe un peron. Mă întreabă

– Ți-e frică?

Mi-e atât de frică. Îmi e atât de frică, atât de frică

– Nu

– Perfect, zice, și sare în tren. Perfect, și părul îi dansează puțin.

Hai! Îmi întinde mâna și își face ochii mari.

Se trezește. Geamul e asudat. Afară ninge. A lăsat puțin fond de ten pe sticlă. Se freacă la ochi și tușește în pumnul acoperit de flanea. Aruncă o privire pe hol, apoi pe fereastră. Ia pătura care era pe ea și o pune pe locul de lângă. Suntem singure în compartiment, poate singure în vagon. Singure în tren și afară ninge. Se așază lângă mine și mă cuprinde de braț. Își pune capul pe umărul meu și-mi spune

– Dragă

– Unde mergem?

Își ridică capul, și îl rezemă în palmă. Mă privește

– Ți-e frică?

– Nu

Mă cuprinde cu brațele și mă strânge la piept

– Vrei să te întorci?

– Nu

Mă mângâie pe gât.

Mâna ei, stângă, rece, coboară pe spatele meu. Îmi scoate hainele. Cade în genunchi și mă cuprinde de mijloc. Îmi sărută sânul. Apoi îi văd ochi mari, larg deschiși, de copilă.

– Mama.

Ceva mă lovește slab, dinăuntrul burții

– Ce ai spus?

– Totul o să se termine în curând.  Uite, îi auzi? Le auzi cum cad? Șuieratul ăla firav, îl poți auzi?

Mă uit pe geam și schije de metal, în depărtare, căzând peste orizont, fărâme negre sfârșit. Tresar și ea mă strânge tare, tare de tot.

Ei sunt prietenii noștri, stai aici cu mine, nu-ți vor face niciun rău.

– Ce dum..

– Stai, te rog, stai. Îmi surâde printre lacrimi, nu-ți vor face niciun rău, promit.

Mă ia de mâini și se ridică. Pământul se cutremură. Paharul cu apă de pe masă știe asta. Toți copacii morți de pe câmp știu asta. Ea se dezbracă. Își lasă hainele pe jos, pe podeaua murdară. Mă întinde pe cele trei scaune vișinii, care fac bancheta. Se strecoară lângă mine și trage pătura peste noi. Mă sărută și, cu buzele lipite de ale mele, îmi spune

– Ce mod ciudat de a petrece sfărșitul lumii, nu crezi? Zâmbește.

(Emil Cătălin Vasilache)