Un bărbat se grăbește spre etajul unu al unei clădiri vechi. Scoate din buzunar un Samsung 7 și se uită la ceas: două și zece minute. Urcă scările, traversează holul întunecos, peste tot miroase a pisică, apasă pe clanță și intră. Secretara îl întîmpină cu un zîmbet de complezență și apoi își lasă ochii în jos, se preface că citește ceva interesant. Se oprește scurt în fața ușii, își trece ușor mîna dreaptă prin păr și oftează.  Ușa mare, din stejar masiv, capitonată, se deschide. Înăuntru e același cadru familiar, bălmăjește un salut și se întinde pe canapea. Își ridică ușurat ochii spre tavan și începe. E în largul lui.

Cînd mă spăl pe dinți, dimineața, mă uit doar la dinți. Vreau să văd dacă s-au mai îngălbenit, dacă a apărut vreo carie nouă, dacă plombele sînt tot la locul lor. Uneori îmi plimb mîna peste perii negri. Dacă degetele întîmpină prea multă rezistență e semn că trebuie să mă rad. Încep mereu cu obrazul stîng. Spuma, masca albă, și apoi dezvelirea mă întristează. Sînt forțat să mă uit în ochii din oglindă. Alunec pe spirala atîtor întrebări silnice, îmi număr firele de păr alb, îmi pipăi ridurile, mă strîmb ca să scap de apăsare. Lîngă ochiul stîng am o cicatrice, o adîncitură lăsată de o piatră de cînd eram mic. Mă opresc și reiau cu dreptunghiul de la perciune, pînă la colțul gurii. Peste gușă aparatul alunecă de la sine. Cîteva fire cresc mereu mai mari în jurul mărului lui Adam. Pe piept nu am mult păr, la subraț pielea e capricioasă. Jos de tot folosesc întîi o forfecuță și apoi tai tot. După ce am terminat cu rasul, am umplut cada cu apă fierbinte și am stat în ea pînă cînd pielea de pe mîini era creponată.

Mă uit la cîte o picătură de pe faianță, atîrnă toate, dar niciodată nu se desprind în grup. Cîte una fuge pe placa mare pînă la marginea chitului violaceu. De acolo ajunge să hrănească o linie curgătoare. Nu mă gîndesc la nimic, mă uit la picături și ascult zgomotele de la vecini. Tipa de sus e pe tocuri și țăcăne în baie. Face o pauză, revine. Se aude un șuierat de pișat, apoi iar țăcănit. Ușa de la intrare trîntită. A uitat să tragă apa. Mă ridic cu greu și mă apuc să mă șterg. Apa mi-a lenevit corpul, simt că aș putea să lîncezesc veacuri.

Mă duc în dormitor și văd pe covor urmele de la lamelele jaluzelelor. Iau un fir blond și lung de pe un ochi stacojiu și îl pun pe măsuța neagră, de sticlă. Respirația ei e liniștită. Capul e pe jumătate înfofolit în plapumă, iar brațul drept străbate perna. Aș vrea să mîngîi și apoi să pup pielea fină, dar aș trezi-o. Iau o carte și mă uit la cum se joacă soarele printre litere, trec norii, îmi plac umbrele.

Sună alarma. Încep zgomotele obișnuite: cuvinte chinuite, repetate, sacadate. Ne pierdem amîndoi în valurile de gălăgie, scîrțîit, claxoane, țîrîit de tramvai. Mă duc la serviciu, mă apasă agitația, mă conformez. Sînt un nimeni pe banda rulantă. Nu uita că ești o tîrfă scrie pe un perete de metrou. Nu uit, scot abonamentul și aud piuitul. Urc, mă atîrn cu mîna de bară și mă uit la oameni. Rareori văd o față care să merite efortul. Mă fixez pe o chelie și mă gîndesc că o să fie o altă zi anostă pe care o s-o uit repede. De undeva din dreapta, se aude o mamă care vorbește cu băiețelul ei, ia zi mami, vrei ou Kinder sau vrei să papi soldățelul de ciocolată, stai să te ajute mama, uite așa, desfacem ambalajul și păpăm frumos, da, să nu dai pe jos, ia uite ce mîini mari are, miam ce bun, ia uite mușcăm din ciocolată și i-am smuls degetelul, mmm, e cu vanilie. M-am blocat. Nu știu ce s-a întîmplat cu mine, parcă eram beat. Am uitat la ce stație trebuia să cobor, simțeam nevoia să mă întind pe scaune, tremuram. Am reușit să sun la serviciu și apoi pe dumneavoastră.

Nu știu ce e cu mine. De obicei respect programul de vizite și nu mă abat de la el. Nu știu ce a declanșat reacția de azi, aveți vreo idee ? Nu, nu mi-e frică de copii, ne gîndim și noi că am putea face unul, trebuie să vindem apartamentul cu două camere și să facem un împrumut ca să luăm unul mai mare. Nu știu dacă-mi amintesc exact cu ce era îmbrăcată mămica. Știu că avea o ojă roșie, puternică, că era grijulie, avea parcă un pulover verde sau galben, nu mai știu. Da, am reținut exact ce mînca cel mic, nu aveam ciocolată pe vremea lu’ Ceaușescu după cum bine știți. Poate soldățelul, da, cine știe. Să vă povestesc despre copilărie sau de unde am rămas data trecută. Reiau de data trecută, ok.

Era prin ‘97, cred, citeam Academia Cațavencu, nu-mi scăpa nici un număr. Mă uitam cu disperare la toate fețele politicienilor care rîdeau ca niște hiene, îi uram de moarte, nu știam cum să le spun asta. Mă bucuram enorm că există revista. Îmi imaginam ce fețe făceau cînd descopereau caricaturile cu ei, fotomontajele, împunsăturile. Dar nu era suficient, voiam mai mult. Îmi părea rău că nu trăiesc în capitală ca să-i huiduiesc non-stop. Nu mai știu ce lună era, dar se anunțase că Iliescu și Constantinescu o să vină la Mînăstirea Dealu’. Aveam flegme pentru Nea Nelu mînjit de sînge și alte flegme pentru Țapu’, pentru Insula Șerpilor. Nu-mi venea să cred că vor fi atît de aproape, am ajuns devreme de parcă dădeam examen. Pe drumul spre intrarea în mînăstire era un cordon de jandarmi și în spatele lor sereiști. Lume adunată, oameni care zîmbeau, mai puțin eu. Eram pregătit. În tot corul de urale și de babe, huiduiam de nu mai puteam. Cînd pe unul, cînd pe altul. Îmi părea rău că nu-mi făcusem o pancartă. Nu mă băga nimeni în seamă, dar eu strigam de nu mai puteam. Un tip s-a apropiat de mine și mi-a spus cu gura abia deschisă:

– Taci, mă, dracu’ din gură, că-ți dau una de-ți sar toți dinții.

M-am uitat la el cu ură, se făcea că nici nu a vorbit cu mine, primul meu impuls a fost să țip și mai tare, dar mi-am dat seama că jandarmii se trăseseră mai aproape, iar un alt sereist băgase mîna în sîn. Nimeni nu se uita la mine, toți cei adunați acolo îi ovaționau pe cei doi, care zîmbeau și împărțeau bezele ca doi prieteni buni. Aveam o mînă ridicată care se înmuiase.

– Lasă și mîna aia jos, că-ți rup degetu’ ăla și ți-l bag pe gît. Nu-mi faci tu mie probleme, pulache.

Și-au dat seama că o să tac, s-au relaxat, dar tot erau cu ochii pe mine. Mi s-a făcut rușine, mi-au dat lacrimile, în timp ce mă uitam cum toată lumea se înghesuia să-i vadă pe cei doi. Nu înțelegeam nimic. Nu voiam să plîng. Nici acum nu vreau să plîng.

Bărbatul de la birou are ochelari la modă, cu rame subțiri. E cu ochii pe ceas și nu e surprins de plînsul înfundat care l-a cuprins pe bărbatul de pe canapea. A început să-l cunoască, știe ce i-ar trebui, dar nu se poate așa repede. A stabilit zeci de ședințe. Umerii i se scutură în continuare. I-ar trebui o îmbrățișare, chiar și prietenească, dar nu poate face așa ceva. Nu ar fi profi și ar risca și să-l piardă. Distanța dintre ei e corectă. Nu se poate uita la corpul ce refuză plînsul, care se tot revarsă. Se uită la capul zevzec, iar apoi își mută privirea spre peretele din față. Pe peretele din față e o copie după portretul Luniei Czechowska de Modigliani. Se uită la cicatricea ei de pe obrazul stîng, la ochii bleu, goi și se întreabă de ce a ales acest tablou pentru biroul lui.

(Florin Spătaru)