Și-a deranjat culcușul de carton de pe Splaiul Independenței pentru a ne saluta trecerea și a ne povesti cum odinioară avea o viață activă, campion la ceva. Mie mi-a dăruit un ceas de astronaut rus și mi-a spus că sufăr de o boală… Niciun șervețel parfumat nu va mai avea cum să-mi spele memoria.

Am prins mai multe apocalipse. Am fost dezamăgit de fiecare dată. Niciun cataclism n-a reușit să pună capăt școlilor, asta m-ar fi interesat cel mai mult. Un rău necesar pentru dezvoltarea armonioasă a conformismului. Pe mine m-a făcut să-mi dezvolt un complex uriaș. Refuzând încercarea de a evada prin sinucidere, vulnerabilitatea și dezechilibrul mi-au crescut de la un examen sau referat la altul.

După prost-regizata apocalipsă „mayașă”, nu am mai deschis cărțile de tip „Adevăr Divin”, i le-am lăsat cu totul mamei, pe care însă și ele le-a abandonat oarecum pentru a reveni la romanele de dragoste care să-i oblojească bovarismul. Din compromisul fatal pentru ea am apărut eu.

Am ținut-o într-o îndârjire agnostică pentru o vreme. O, aveam atâta nevoie după un duș rece de o ancorare fermă: nu mă mai întrebați despre ce nu aș putea vorbi. Dar, ca de la sine, unele dintre obiceiuri și-au revenit într-o formulă luminată din spate de LED-uri reci, pentru că sunt anii 2010. Altfel spus, vulnerabilitatea mi-a rechemat oarecum credința, deși am învățat între timp să-mi setez mize mai modeste. De salvat lumea nu se mai pune problema, mai important ar fi să mă reapuc de sport, fiindcă prea mi s-au fleșcăit mușchii.

Dar de ce ți-e frică nu scapi. Filmele și atâtea alte lucruri m-au învățat, ne-au învățat să ne fie teamă de maleficul din umbră, nu de microagresiuni, de răul banal care ne face în mod cotidian să exercităm semiconștient apucături distructive. Apoi lucrurile astea se pot aduna – bani pe bani, uitarea se transformă. Da, vorbesc printre rânduri de o Românie tot mai infectă și de un Occident tot mai infect. Apetitul retragerii iluzorii, așa se numește sindromul. Violăm efectele, cauzele se adâncesc.

Dacă nu m-am temut de pierderea oricărei ordini simbolice, este pentru că, simțind nevoia să evadez din condiții care îmi oferă inerție, trebuia să reeditez și eu pe cont propriu un basm plictisitor al unei inițieri blurate. Bucățile de memorie însă tot cad, ca tencuiala monumentelor din patrimoniu. Timp în care timpul nu prea mai are răbdare, vrea fast-food, nu vrea fast-food, îmi aruncă „globalizarea” în nas.

Cum a fost posibil să repetăm chiar istoria pe care o știm prea bine? Mai număr încă o dată banii din pușculiță și îmi suflec mânecile pentru o căutare disperată pe Internet după o țară unde mi-aș putea fructifica redusele mele capacități, mă rog să nu mă apuce o apocalipsă mult mai perfidă tocmai acum, când m-am făcut „om mare” și trebuie să lupt pentru drepturile mele tocmai când voiam să mă apuc de treabă.

(Yigru Zeltil)