Am votat de dimineață în R2-ul din Regie. Nu a durat mai mult de cinci minute, deși pe toate canalele de știri apăreau imagini cu cozile de la intrare. Mi-am luat ceva din Carrefour și am mâncat în camera pustie. Toți colegii sunt din Alexandria și au plecat acasa sa voteze, să mai strice procentele PSD-ului în Teleorman.

Aseară am fost în A, dar am plecat devreme, pe la două. Am apucat totuși să dansez cu o Irina și i-am lăsat id-ul meu de Messenger. Cred că ne-am și pupat. Eram destul de amețit și nu prea aveam chef de mai mult. Aveam emoții pentru azi. Când m-am conectat, aveam un mesaj de la ea. Ne-am întâlnit în Piranha la șase. La opt eram aici. Tocmai a plecat. Mai e puțin până la 10. Deschid live stream-ul de la Antena 3.

– Bună seara, dragi români! Împreună am învins!

Futu-i! Futu-i! Futu-i!

– E o noapte frumoasă pentru democrația românească, este o victorie muncită, am avut și emoții. Mulțumesc milioanelor de români care ați venit la vot.

Tremur tot. E prima oară cand am frisoane pur și simplu. Caloriferul e fierbinte, în cameră e chiar bine de stat în tricou. Îmi iau geaca pe mine, dar fără nici un efect. Ce pula mea mă fac?

– Mihaela, dragostea mea, mulțumesc!

Îmi bag picioarele! Închid calculatorul, deschid geanta cu care îmi aduc borcanele de zacuscă de acasă și îmi înghesui ce haine găsesc prin dulap. Orice dar nu PSD.

Din cămine au început sa iasă studenți care se îndreaptă spre Universitate. Eu mă urc în primul taxiu de la pod și îi zic să mă ducă la aeroport. Ajung la unșpe fără ceva și o singură cursă are checkin-ul deschis. Găsesc ghișeul și îmi iau un bilet pentru Oslo.

După aterizare am luat primul autobuz până la capăt, apoi primul tren, apoi din nou primul autobuz. Pare că am ajuns destul de departe. Greu de spus cât de mic sau mare e satul ăsta. Casele sunt destul de îndepărtate una de cealaltă; drum din pământ bătătorit. Soarele a răsărit cu o oră înainte să se oprească autobuzul. Sunt suficient de în Nord încât să nu-mi dau seama ce oră e. Aș estima că e 11 acasă, deci cam 10 aici, dar nu vreau să-mi deschid telefonul. A rămas închis de când am decolat.

Totul pare pustiu. Am bătut la câteva porți, dar fără niciun răspuns. Am continuat să merg prin zăpadă fericit că mi-am luat ghetele în picioare când am plecat. Ciudat, dar nu mi-e frig cu geaca mea verde de ski și polarul de Decathlon. Mai am din a doua țigară și ajung în ceea ce pare piața centrală, unde s-au adunat cam două sute de oameni. Tineri, bătrâni, copii.

Mă așteptam la hărmălaie. Era liniște. Am întrerupt-o înecându-mă cu fumul plin de gudron și nicotină. Peste 400 de ochi s-au îndreptat spre mine. Era clar pentru toată lumea că nu eram de acolo. Mi-am cerut scuze în engleză. Nimeni nu a zis nimic. Se uitau la mine fără să clipească. M-am panicat și am continuat cu explicații în engleză. Nu știam dacă mă înțelege cineva, dar am povestit despre fuga mea, de PSD, de prostănac. Le-am povestit inclusiv cum, în primul tur, cu două săptămâni înainte, am votat cu un pletos cu care m-aș fi văzut la bere, și care a luat puțin sub două procente, și cum un prieten a votat cu un cioban milionar pentru că e „Președintele pe care îl merităm”.

Au ascultat în liniste cele douăzeci de minute de monolog. Când m-am oprit și mi-am aprins o a treia țigară, din grup a ieșit un bătrân care, într-o engleză perfectă, mi-a spus ca și ei sunt în mijlocul unor alegeri. Nimeni nu vrea să candideze, nimeni nu știe pentru ce sunt. Ei nu sunt deloc interesați de politică, vor doar să se bucure de întuneric iarna și de lumină vara. Ținând cont de cât de implicat sunt în „this kind of things”, m-au ales cu unanimitate și în liniște câștigătorul alegerilor. Nu mai trebuie decât să decidem, de comun acord, ce am fost ales.

Primar ar fi prea puțin, toate satele au primar, și nici unul nu e ca mine; Președinte nu se poate, că sunt în regat; regele încă nu a murit. Dumnezeu însă a fost demis de ceva timp și postul e vacant de mult. Așa, în mai puțin de cinci minute, am ajuns să fiu Dumnezeul unui sat din Norvegia.

Mi-am deschis telefonul într-un final. Inițial nu era semnal, dar am făcut să fie semnal, și data roaming gratis. Se pare că plecasem degeaba de acasă. Prostănacul s-a culcat Președinte și s-a trezit așa cum e el. Am lăsat satul în întuneric și m-am întors în camera mea de cămin, unde colegii mei erau beți de două zile.

După o săptămână de băut, am uitat de satul meu din Norvegia. Am primit însă un mesaj:

„Nu mai vrem să ne ocupăm de reni. Vrem să facem altceva.”

Am simtit nevoia să trolez, și le-am zis să se apuce să cultive orez.

Asta au început să facă.

(Gelu Blanariu)