– Mami, da’ de ce acest misterix știe să vorbească cu oamenii?

– Ete, știe… Nimeni nu știe cum să comunice cu ei.

– Mami, da’ atunci de ce e singurul la care se uită oamenii?

– Păi pe noi nu ne văd oamenii.

– Au probleme cu vederea?

– Da.

– Mami, veau și eu să fiu misterix!

– Aoleu, mami, nici nu știi ce îți dorești!

– Ba știu! Mie-mi plac mult oamenii și vreau și eu să vorbesc cu ei.

 

*

 

– Ea este fetița?

– Da. Ne bate la cap de aproape un an că vrea să devină misterix.

– Ne-am bucura să fie mai multă lume așa. A trecut atâta vreme și nu reușim deloc să avem un contact direct cu oamenii… Misterixii sunt singurii care pot fi văzuți de ei. Dar știți cu ce preț.

– Da. De asta ne e teamă. Nu există vreo alternativă?

– Nu una pe care să o știm noi. Dar, din fericire, societatea noastră a avansat destul de bine și misterixii nu mai sunt discriminați.

– Dar câți misterixi sunt în momentul de față?

– 23.

– Ah. Credeam că mai puțini.

– O altă parte bună este că misterixii nu mai devin muritori, odată ce aleg drumul ăsta.

– Ah, uitasem de partea asta terifiantă.

– Da… Am pierdut mulți misterixi în trecut.

– Dar ce presupune transformarea asta în misterix?

– E un proces simplu. Modificăm structura ADN-ului „un pic”, astfel încât misterixul poate avea un contact direct cu oamenii, dar fără să piardă contactul cu noi. Primii misterixi nu au avut norocul ăsta. Niște cutezători în adevăratul sens al cuvântului. Știau că nu mai au cum să ia contact cu noi și totuși au acceptat misiunile. Unii încă mai trăiesc. Își duc ultimele zile izolați printre oameni, trimițând bineînțeles rapoarte către noi. Ei știu că suntem în continuare printre ei, doar că nu ne pot vedea.

– Păi și nu puteți comunica în vreun fel cu ei? Niște semne, niște intervenții?

– E mult mai complicat, doamnă. Am avut multe astfel de eșecuri în trecut încât s-a ajuns la un protocol destul de strict. Nu ne permitem să dăm naștere unor alte religii.

– Păi și misterixii ăștia cum sunt văzuți de oameni? Adică nu există riscul să pornească chiar ei vreo religie?

– Noi i-am instruit destul de bine. Când există riscul ăsta, dispar din viața publică pentru o perioadă. Sau chiar definitiv, sub pretextul unei morți. Dar, în general, misterixii sunt priviți mai degrabă ca niște bufoni. Sunt mulți oameni ciudați și cu o multitudine de boli mintale încât misterixii se pot camufla ușor printre ei. Într-adevăr, dau destulă bătaie de cap oamenilor care vor să le pună vreun diagnostic. Dar avem câte un protocol pentru orice situație de criză. Misterixii sunt antrenați minim zece ani pentru toate situațiile pe care le-am observat noi la oameni, de-a lungul istoriei lor.

 

*

 

– Zi-i bună ziua domnului recrut, mami!

– Bună ziua!

– Ah, ce fată drăguță! Câți ani ai, fetiță dragă?

– Cinci ani!

– Și cum te cheamă?

– MisteriX!

– Vai, dar ce repede înveți! Într-o zi o să-mi iau notițe de la tine.

– Știu!

– Și ce mai știi tu?

– Știu că mai întâi o să stau de vorbă cu un misterix care o să mă învețe niște chestii elementare.

– Și ce chestii?

– Atât mi-a spus mama.

– Ah, bun. Eu credeam că deja te trimitem în misiune.

– Misiune?

 

*

 

– Cum te cheamă?

– MisteriX. Ah, pardon. Ana.

– Hehe. Da, aici suntem toți MisteriX.

– Pe tine?

– Nicușor.

– Nicușor… Ești ușor?

– Cel mai! Eu am progresat cel mai mult în încercările noastre de a comunica cu oamenii.

– Poate eu voi fi și mai tare!

– Să sperăm.

– De zece ani fac doar instrucție. Abia aștept să intru în pâine. Toată viața mi-am dorit asta.

– Dar știi și cu ce preț, nu? Adică ce presupune acest ADN sfârtecat.

– Atâta timp cât am aceeași conștiință…

– Să zicem că da, rămâi cu aceeași conștiință. Dar, dacă îți zic că tot ce crezi tu că ești dispare din conștiința ta, și asta pentru că de fapt e doar o sumă a tot ce e din exteriorul tău și nimic din interior?

– Poftim?

– Societatea noastră nu vrea să accepte treaba asta. Anume că personalitățile noastre sunt de fapt doar o acumulare de imitații din exterior, iar atunci când ștergem aceste imitații din jurul nucleului nostru solid, această așa-zisă conștiință pură, nu mai rămâne de fapt nimic.

– Păi și pe tine te deranjează aspectul ăsta?

– Nu știu. Nu cred. Dar sunt conștient că altfel aș fi răspuns înainte de operație.

– Mie-mi sună mai degrabă ca o chestie avansată. Dar mai dă-mi detalii. Când zici că nu mai e nimic în interiorul tău te referi ca și când ești lipsit de sentimente?

– Ah, nu chiar așa. Imbolduri sunt. Dar conștientizăm repede că de fapt nu vin din interiorul nostru. Sunt doar mici reacții automate la stimuli externi. Cei ce nu au ADN-ul modificat nu conștientizează aspectul ăsta, ei cred că așa sunt ei, că e vorba despre manifestarea propriilor personalități. Ceea ce nu e neapărat un neadevăr. Ține doar de nuanță. Felul cum reacționează e doar efectul influențelor exterioare. Adică nici ei nu au nimic în interior, dar trăiesc cu iluzia că au. Noi, misterixii, avem acces la un adevăr, ca să zic așa, care doare.

– Mie mi se pare foarte tare treaba asta.

– Ești sigură?

– Da. Hai odată! Sunt pregătită.

– Trebuie să-ți mai zic că procesul ăsta durează ceva timp. Vei fi ca într-o comă. Așa, în mare, pentru fiecare an trăit deja de tine durează aproximativ o zi sub aparat. După care încă o zi vei sta sub supraveghere medicală, în aceeași stare de comă, bineînțeles. Pentru zece ani, zece zile. Plus încă zece zile intermediare, douăzeci. Va fi ca o călătorie inițiatică în care vei retrăi totul sub alți ochi.

(Nicușor Ghiorghe)