Anul trecut am fost un om credincios. M-am apropiat de biserică și de Dumnezeu mai mult decât credeam că am să o fac vreodată. Am petrecut câteva luni la bunică-mea în sat și acolo am descoperit mi-am descoperit menirea la capătul unui filtru.

Într-una dintre zilele în care umblam brambura prin sat, l-am cunoscut pe Matei. Un puștan la 18 ani cu păr blond, cercel în urechea stângă și un fel de a fi ce-mi aducea aminte de micii golani de prin Sălăjan. Ne-am înțeles bine pentru o ,,primă întâlnire” și a rămas să ieșim la o bere într-un loc pe care-l știa el foarte bine. La 16.00 trebuia să mă vad cu el în fața Primăriei. A întârziat 30 de minute ,,m-a pus taică-miu să-l ajut cu ceva la mașină”. Mă rog, nu m-am supărat, și am plecat cu el pe niște ulicioare pe care nu le știam. Stânga, dreapta, stânga, iar stânga, dreapta, și Matei parcă mă trăsese după el într-un labirint prea ,,ca la țară”. După vreo 30 de minute de mers, am ajuns la capăt de linie. În fața noastră, o casă veche care stătea să cadă.

– Aici e birtu’?

– Da.

– Păi pare o casă care e gata să ne pice-n cap.

– Hai înăuntru să-ți arăt ceva.

– Asta sună a filme din alea porno proaste.

– Te-ai udat deja, nu?

– Da. Sunt fleașcă.

Am sărit gardul construit din niște scânduri vechi și prinse cu sârmă ghimpată și l-am urmat pe Matei până în spatele casei.

– Păi nu ziceai mă că înăuntru?

– Căcat. Bă, da’ comentezi destul de mult.

– Hai, jet!

– Înăuntru, adică în curte, nu-n casă.

– Pula mea.

În spate se deschidea o grădină imensă cu o livadă de pomi și un șopron plin cu fân care și el stătea să cadă. Lângă șopron, ceva fierbea într-un tuci negru, pe foc. În jurul tuciului se învârteau două tipe iar la trei metri de ele, șase puștani de vârsta lui Matei jucau ștafeta cu o sticlă de votcă și un pet de bere.

– Facem ciorbă?

– Facem o pulă. O să vezi că o să prindă bine tocana aia în seara asta.

– Tocană! Și mai bine, domnu’ bucătar.

 

– Păi, bere cu votcă, mă Matei?

-E pălincă, dar ce să știi tu, orășean de la București.

I-am cunoscut și pe restu’ de acolo, patru dintre ei fiind colegi de clasă cu Matei. Ceilalți, prieteni buni. Am ținut-o pe glume și porcării de adolescenți vreo oră jumate. Votca și pălinca ne-au dat o mână de ajutor. După care, din senin se simte.. Mirosul vine din dreapta mea, se plimbă pe la nări și intră adânc în plămâni.

-Matei, ție nu ți se pare că miroase a…

-Iarbă? Da, ești la rând, îmi întinde un cui cam cât un pix de lung, bine făcut, frumos rulat.

Preț de vreo altă oră ne-am cinstit la coco-jambo cred că de vreo două grame. Și Matei avea dreptate, tocana aia a prins foarte foarte bine după. Pe la două noaptea, am terminat și iarba și băutura și lemnele de foc. Îmi simțeam capul cât cartoful din Piața Revoluției. Puștanii lui Matei s-au ridicat, s-au pișat pe foc și cam aia a fost seara. În drum spre casă, l-am întrebat pe Matei cât trebuie să contribui și eu la toată distracția.

– Stai chill. Prima țăcăneală e moca.

– Iauzi. Ce șmecherie, am zis eu încercând să par inteligent. În mod clar nu mi-a ieșit, eram destul de spart.

– La următoarea pui și tu. În vreo trei zile ne vedem toți, tot aici.

Când am ajuns la bunica, am găsit mâncarea acoperită în două strachini. Îmi era foarte foame oricum. I-am mulțumit în gând, am mâncat și m-am dus la somn.

Am ținut-o așa cu Matei și ai lui încă vreo trei runde de tocană, ciorbă, varză călită plus iarbă, după care totul s-a oprit brusc. L-am sunat pe Matei.

– Azi gătim?

– Ce să gătim?

– Hai, mă. Gătim sau nu? Îmi e cam foame.

– Bă nu știu la ce te referi. Hai să ne vedem la Primărie la 5.

La Primărie Matei mi-a explicat cum stă treaba. ,,Ai fost cu noi de câteva ori și te-am primit cu drag. Ai contribuit, totul mișto. De acum încolo, trebuie să contribui altfel”. Altfel? Cum adică altfel? ”Păi, noi iarba o primim de la… cineva. Nu o cumpărăm, și ai văzut ce șmecheră e, te face la chipie perfect. Tipul care ne-o dă vrea și el ceva în schimb. Normal, nu? Aranjez de o întâlnire pentru mâine să-l cunoști și o să înțelegi. Cam asta e. Să n-ai emoții că nu-i mare căcat de făcut”.

În drum spre casă m-au apucat panicile un pic. Cine e tipul ăsta? Ce o vrea în schimb? De unde are iarba? E rețea de distribuție în satul bunicii și eu mă chinuiam să fac rost în București? Ce condimente o fi pus Matei în varza călită de ultima oară? A fost tare bună.

A doua zi la prânz m-am văzut cu Matei la Primărie. Era îmbrăcat mult mai decent ca de obicei. Pantaloni de stofă, cămașă, era și pieptănat.

– Bă, dar de ce te-ai îmbrăcat așa?

– O să înțelegi mai încolo.

– Mamă, zici că mergem să cunoaștem mafia.

– E, pula! Nu mafia, un fel de grup mai ascuns dar nici chiar ca mafia.

– Bine. Să nu-mi spui că trebuie să mă și legi la ochi ca să nu văd drumul unde mergem.

– Hai, că deja ești prost.

Am râs un pic pe drum cu glume legate de dealeri și mafie. După 20 de minute de mers am ajuns în curtea bisericii din sat.

– Ce facem aici, Matei?

– Treabă.

– Ce treabă? Aprindem lumânări? Mâncăm moca la o pomană?

– Taci în pula mea și… Uite, vezi? M-ai făcut să vorbesc urât în fața bisericii.

Ne-am hăhăit și pe chestia asta și am intrat în biserică. Liniște și pace. Candelabrele cu becuri în formă de lumânări își vedeau de treaba lor. Icoanele dormeau și era mai frig în interior decât afară. Matei s-a dus către altar și a ciocănit la ușă. S-a auzit un ,,Intră!” răgușit. Mi-a făcut semn să vin după el. M-am închinat, nu știu de ce, că nu-s deloc credincios, și am intrat în spatele altarului. Acolo era părintele Valeriu, noul popă din sat de care bunica îmi povestise cu vreun an în urmă. Tipul, destul de tânăr, avea fața ca o banană coaptă cu multe alunițe aruncate pe piele. Matei l-a salutat și s-a așezat pe un scaun din colțul încăperii. Părintele Valeriu m-a recunoscut, m-a strâns în brațe, m-a întrebat de sănătate, de bunica și mi-a făcut semn să stau lângă Matei. În timpul ăsta dascălul, un băiat la vreo 20 de ani, se tot foia prin fața unei mese. Mi-am zis că Matei are ceva de discutat cu popa și că, probabil după, mergem să-l cunosc pe ,,tip”. Părintele Valeriu m-a întrebat dacă beau un ,,ceiuț”, i-am răspuns că nu, a insistat. Matei a acceptat, am acceptat și eu și toată lumea s-a așezat pe scaune, inclusiv dascălul.

– Și? Ce mai ziceți voi, băieți? Cum mai e viața de tânăr în toată puterea?

Matei a pălăvrăgit un pic că-i bine, că familia lui e bine, toată lumea e bine, ce bine, ok. Valeriu s-a uitat la mine.

– Și tu?

– Eu sunt bine, părinte. Un pic în vacanță. Am cedat un pic Bucureștiul și stau pe la bunica o perioadă.

– A, ce bine, ce bine, și-mi întinde o cană din tablă cu ceva lichid în ea. Am bănuit că-i ceaiul și am luat o gură sănătoasă. Când colo…

– Votcă, părinte?

– Păi da, ceiuț. Ți-am zis ceiuț. Tu ce credeai că-ți dau?

– Păi… ceai.

– Nu, nu, râde el pe sub barba albă de Moș Crăciun.

Matei bea și el, popa la fel, dascălu’ se uită cu ochi de mort la noi. Tare dubios omul.

– Uite, zice Valeriu. Matei mi-a spus că vă înțelegeți bine.

– Da, așa e, părinte.

– Ce bine, ce bine. Și cât mai stai tu aici la bunica n-ai vrea să ne înțelegem toți bine?

– Ba da.

– E bine când toată lumea e bine, zice Valeriu și mai ia o gură din cana cu votcă.

– Da, e bine.

Trebuie să recunosc. Mi s-a părut tare că am ajuns să beau votcă cu popa în altar, caterincă rurală. Dacă aș fi putut să filmez, ar fi fost și mai mișto. Nimeni nu o să mă creadă oricum.

– Și, spune-mi, Matei ți-a zis de jocul nostru?

– Ce joc, părinte?

– Jocul cu tămâia Domnului.

Am tăcut mâlc.

– Hehehe, hai că Matei mi-a zis că ți-a plăcut, râde Valeriu. În timpul ăsta băgase mâna în sutană și scosese, nu mi-am dat seama din prima ce.

– Mi-a plăcut, da. Deci, Matei povestise la popă că ne drogăm pe ascuns și băgăm tocană și votcă. Al dracu puști, să vezi omor când ieșim de aici.

– Și uite, întinde mâna, te rog, și închide ochii, zice popa.

– Haideți, părinte, că n-am trei ani, nu mai pic la glume din astea.

– Întinde mâna.

– Nu, părinte, lăsați.

– Întinde, bă, mâna, se răstește Valeriu la mine parcă scăpat din lanțuri.

M-am blocat un pic acolo și m-am uitat către Matei care nu schița niciun gest. Am închis ochii și am întins mâna. Mă gândeam că Valeriu avea să-mi pună un căcat în palmă sau anafură, dracu’ știe.

– Gata. Să nu strângi palma.

Deschid ochii mă uit în palmă. O punguță din plastic cu trei, nu, patru grame de iarbă. Mă uit la Valeriu care zâmbește cu toată fața. Matei râde și dascălu’ tot ochi de mort are.

– Păi, părinte, și dumneavoastră?

– Zi-mi Valeriu direct. Și eu, da.

– Aha. Păi…

– De fapt, doar eu. Matei nu ți-a zis până acum pentru că nu știa dacă să aibă încredere în tine sau nu. S-a decis că o să aibă, și de acum încolo am și eu.

– Se speriase prostu’ când l-am adus la biserică, strigă Matei și termină votca din cană.

După discuție am fumat trei cuie în altar, i-am terminat votca popii și după al doilea joint dascălu a devenit și el om. Am ajuns acasă mai spart decât am fost vreodată și am dormit două ore blană. M-am trezit la zece seara cu mâncarea lângă mine și un bilet de la bunica: ,,Mi-a spus tanti Florica. Te-a văzut mergând la biserică cu Matei azi. Foarte bine mamaie, foarte bine. Sunt mândră de tine”.

A doua zi am făcut ochi în jur de 11.00. Bunică-mea era plecată la o vecină într-un sat din apropiere și-mi lăsase scris ce treburi am de făcut. Dormisem foarte prost și visam cum dansez cu Valeriu și Matei pe morminte, totul în timp ce dascălul rula cui după cui, le aprindea și ni le pasa la fumat. Am râs așa-n sine, dar după m-a lovit panica. Ce o fi vrând popa de la mine, acum că îi știu secretul? Matei joacă la două capete? Când cu popa, când cu mine? Dascălul să fie oare șeful din spatele afacerii cu iarba? De ce nu mai am chiloți de schimb? Parcă alaltăieri spălasem. Pe la patru mă sună Matei.

– Bă, trăiești?

– Da, trăiesc bine cu mă-ta. Tu trăiești?

– Hai, lasă căcaturile, trebuie să ne vedem azi. Ai văzut că Valeriu e de gașcă, fumezi, bei cu el, Silviu ăla e mai ciudat, dar dă-l în pula mea.

– Silviu?

– Dascălu’, mă.

– Aaaa. Ok, Silviu, mă rog.

– Da. Deci. Azi ne vedem la șapte la Primărie. Ok?

– Bine.

Am ajuns mai devreme și l-am așteptat pe Matei fumând nervos. De data asta nu mai era îmbrăcat ca om serios.

– Bun. Deci? Ce vrea Valeriu de la mine acum?

– Deci, nu-i deloc complicat, o să vezi.

– Bă, sper că n-aveți din alea cu porănciuni sau fetișuri cu dat limbi la subraț.

– Ești cretin? La ce filme tragi câte-o labă de-ți vin ideile astea?

– Glumesc.

Am plecat din fața Primăriei către casa abandonată. Ajunși acolo, Matei îmi povestește cum stă de fapt toată treaba cu Valeriu.

,,Bun. Deci, Valeriu nu știu de unde are tămâia. Nici nu mă interesează. El o dă mai departe la noi și își oprește și el ceva parte ca să mai tragă o pipă înainte de slujbe. Îți dai seama cât de spart trebuie să fie dacă rezistă atâtea ore cântând și citind din Biblia pulii? Așa. Tot ce vrea el în schimb este ca noi, de două ori pe săptămână, să ne împărțim prin satele din zonă și să mergem la toate babele și toți moșii care mai au de plătit contribuția la biserică. Boșorogii nu prea plătesc la timp și acumulează datorii către Valeriu. Plus că ăsta le bagă și penalizări. E șmecher popa, n-ai ce-i zice, nu? Bun. Până aici e simplu, doar că ai un target lunar de x sumă cu care e musai să te întorci la Valeriu. Dacă nu atingi targetul, pula iarbă. Înțelegi? Ah, și vezi că în general bătrânii nu dau așa ușor banii. Trebuie să îi convingi. Mai au și niște taxe de plătit pentru mormintele pe care le au. Alea-s mai bănoase. Dacă reușești să scoți trei taxe de morminte pe lună, te-ai făcut pe toată luna cu iarbă de la Valeriu. Țaca-paca, hai că-i floare la ureche”.

Stop. Pauză un pic. Cât timp Matei mi-a povestit toată nebunia asta, am crezut că face mișto și ce s-a întâmplat în altar a fost, așa, un accident super penal. L-am întrebat de vreo câteva ori cât i-a luat să fabrice vrăjeala asta, dar el a insistat: ,,Bă, eu nu glumesc. Treaba asta e pe bune”. Deci, Valeriu, popă, cu casă parohială, pe care eu îl știam de când eram copil, era cel mai mare traficant de coco din regiunea asta rurală.

Îmi vine o idee. ,,Păi, bă Matei, și dacă mă duc și-l dau în gât, ce face?”. Ăsta face ochii mari când aude. ,,Bre, nu te sfătuiesc să faci asta. A mai fost un tip acum câțiva ani care s-a dus la gardă și l-a turnat. Poliția nu l-a crezut, dar Valeriu a aflat de gura spartă a tipului. Popa s-a ocupat bine de el. A făcut-o pe bunică-sa datoare până la moarte cu taxe și locuri de veci neplătite și pe el l-a declarat posedat. Nu-i de joacă cu popa. Omul știu că e acum pe la nu știu ce spital de nebuni”. Ne-am căcat în sus. Popa e dealer șmecher și sigur are ceva spate asigurat de la cine-i distribuie de fapt iarba. De joacă nu știu dacă e, cu toată treaba asta, dar nu m-aș risca. De ce să sufere bunica pentru căcaturile mele? Până la urmă, cât de greu să fie? Mă duc la oameni, ,,sărutmana doamnă, vin din partea părintelui Valeriu, e timpul să vă plătiți taxa, amin”. Nu?

Deși planificasem să stau la bunica nu foarte mult, am prelungit perioada. Eram băgat în căcat acum și trebuia să rezolv într-un fel. Prima săptămână de mers la colectarea de bani, luni, merg împreună cu Matei ca să îmi arate cum se face. Mergem, intrăm în curte la oameni, Matei vorbește, are papagal bun, explică.

– Părintele Valeriu vă roagă să achitați taxa. E pentru biserică.

– Păi, măi maică, dar n-am plătit luna trecută 100 de lei?

– Păi da, doamnă.

– Păi și acum de ce e 170?

– Păi, doamnă, explică Matei, taxa s-a majorat deoarece turla bisericii are nevoie de reparație urgentă. Plus că locurile de veci trebuie îngrijite și se va ocupa biserica de asta.

Baba crede. Îi dă lui Matei 200 de lei, plecăm fericiți. După o săptămână de făcut asta singur, reușesc să strâng doar 100 de lei. Valeriu nu e fericit. Mă cheamă în altar.

– Puiule, tu vrei să ne supărăm?

– Nu, părinte.

– Zi-mi Valeriu, te rog. Deci, e simplu, te duci, vorbești frumos, te porți ca un om care are credință în Dumnezeu, ceri banii, explici, îi iei și pleci.

– Da, părinte.

– Valeriu, în pula mea.

– Da, Valeriu. Da, dar nu-i așa ușor, unii chiar n-au bani și sunt amărâți.

-Ți se pare că mă doare undeva? Nici în cur nu mă pișcă.

-Păi da, dar…

– Bă. Niciun dar. Te duci, faci ce ți-am zis, îți primești iarba și-ți vezi e treabă.

Plec cu coada între picioare. La ieșire din curtea bisericii, mă vede o vecină. Îmi face cu mâna, eu mă chinui să-i zâmbesc. ,,Ce frumos. Văd că treci pe la biserică destul de des. Ești băiat cu credință. Foarte frumos”. Băiat cu credință, un cur. Băiat prins de credința ierbii.

După o săptămână de sclavagism pentru iarbă, rezultatele nu-s prea bune. Valeriu mă tot ceartă. Fumez doar de la Matei, care se îndură de mine și mă înțelege. ,,Bă, te cred, poate fi greu până când te obișnuiești. Nu te speria de Valeriu, e om bun și darnic. O să-ți iasă la un punct”. Or să-mi iasă ochii din cap, nu știu cum să scap din situația asta.

A treia săptămână pare să fie cea care-mi sapă groapa. Valeriu e tare furios. Rezultatele mele nu-s deloc bune. Mă sună. ,,Vreau să treci azi pe la mine. Vino la 5, intri direct în altar, nu mai ciocăni la uși. Să nu te prind că îl aduci și pe Matei să-ți țină partea. Asta e doar între mine și tine”. M-am cam scăpat în chiloți când am auzit asta. Mi-a și închis brusc telefonul.

Pe drumul spre biserică, îmi fac tot felul de scenarii în cap. Valeriu o să-mi facă ceva. Am belit-o. N-am rezultate, știe că nu pot să dau din casă și o să-mi ceară să muncesc și mai mult. Sau, poate mai rău, mă pune să vin eu cu bani de acasă. De unde pula mea să iau eu bani? Doamne, în ce căcat m-am băgat. Ajung la biserică. Dascălul e în fața clopotniței. Mă așteaptă.

– Vezi că Valeriu e în altar.

– Da. Știu.

Zâmbește straniu la mine și dispare pe după biserică. Ce omuleț ciudat mai e și ăsta. I-aș cam trage un șut în față. Poate, altădată, o să vină și ocazia asta. Intru în biserică. E liniște și pace, ca de obicei. Dau să intru în altar. Dascălul, în spatele meu, ”lasă ușa așa, că vin și eu”. Valeriu stă pe scaunul lui. Deasupra are o icoană mare cu Fecioara Maria care ține pruncul în brațe. Se simte miros de iarbă. Probabil a fumat un cui înainte să vin. Îmi face semn să mă așez. Mă pun pe scaun, îmi întinde cana cu votcă și își trage jilțul în fața mea. Vreo două minute mă privește gânditor cu brațele încrucișate.

– Nu știu ce să mă fac cu tine. Dintre toți învățăceii, ești cel mai slab. Aduci cei mai puțini bani. Nu pot nici să-ți dau drumul, pentru că acum deja cunoști prea multe din toată schema asta. Îți mai pun votcă?

– Nu, nu, sunt bine.

– Hai să-ți mai pun un pic. Nu-l refuz, pentru că face urât la negații omul. Vine cu sticla toarnă și se apucă să ruleze.

– Uite, hai să fumăm și să ne gândim amandoi. Silviu, dă-mi o foiță din punga aia cu anafură, te rog. Mersi. Dascălul îl servește frumos și-și toarnă și el o cană de votcă. Mă furnică pielea de emoție și am început să transpir. Ce o fi având în cap acum, nu-mi dau deloc seama. După ce o să fumăm, ideile lui sigur vor fi și mai crețe. Mă ia o stare de leșin.

– Ești roșu tare la față. Ești ok?

– Sunt ok, Valeriu. Dar nu știu cum să te ajut mai mult. Am înțeles cum merge treaba. Nu mă descurc, totuși. Nu vrei să o lăsăm așa? Eu nu zic nimic, și voi vă vedeți de treaba mai departe. Mă privește sec și-și trage de barbă. Se uită la Silviu care nu zice nimic și soarbe ușor din cană.

– Păi, tu crezi că scapi așa ușor? Tu mie-mi datorezi bani. Și sunt bani buni.

– Păi da, dar iarbă n-am mai primit. Na, foarte puțină, doar știi. Pe ce am să-ți dau bani?

– Cum pe ce? Pe tot timpul pe care mi l-ai mâncat, în pula mea, și pe toate resursele pe care le-am consumat pe tine. Tu crezi că timpul meu și toate astea cresc în copaci? Nu, băiete. Păi, să mă ierte bunul Dumnezeu, trebuie să fac ceva cu tine.

În punctul ăsta, simt cum îmi curg picăturile de transpirație pe la tâmple. Din altar dacă aș urla  nu m-ar auzi nimeni.

– Silviu, adu, te rog, ciocănelele alea de bătut toaca și o cârpă.

– Valeriu, stai, mă. Pentru ce-s astea?

– N-ai tu treabă. Dă-mi niște tutun să facem cuiul ăsta și o să vezi că o să-ți prindă bine.

– Valeriu, băi. Silviu, stai, mă, că glumește.

– Silviu, te duci acum și aduci ce ți-am cerut.

Dascălu pleacă din altar și se duce după ce i s-a cerut. Rămân cu popa care acum se plimbă prin cameră. În cinci minute Silviu se întoarce cu două ciocănele de lemn cam de mărimea unei franzele și o cârpă roșie.

– Pune mâinile pe Biblia asta, îmi întinde el cartea sfântă.

– Bă, Valeriu. Stați așa. Hai să facem altfel. Uite, zi-mi cât am să-ți dau și îți aduc banii într-o săptămână. Promit, eu mă țin de promisiuni, fac rost, îți aduc și suntem chit. E bine așa?

– Nu e bine.

– Valeriu, pe bune, hai că suntem oameni amandoi. Hai să ne înțelegem.

– Pune mâinile pe biblie, urlă Valeriu la mine. Silviu, ține-l!

Dascălu vine și mă prinde din spate, Valeriu îmi trage una cu cartea sfântă peste față, ,,Paștele tău de nesimțit, nenorocitu’ pulii, vrei să mă tragi în țeapă, ă?”. Primesc vreo patru biblii peste față de ies toți dracii din mine.

– Ține-l, mă, bine, n-auzi? Ține-l, că-mi bag pula.

– Valeriu, Silviu, stați mă, băăă, ce dracu. Bang, încă vreo patru biblii, și cred că mi-au spart buza de jos. Simt gustul ăla inconfundabil de sânge. Se potolesc după cinci minute și Valeriu răsuflă greu. Silviu se duce rapid și încuie ușa altarului.

– Silviu, aprinde cuiul ăla, că m-a obosit cretinul ăsta.

Eu nu mai zic nimic. Mă uit la ei cum fumează și la un punct Valeriu îmi întinde și mie cuiul. Îl privesc cu ură, se prinde.

– Hai, ia și fumează, m-am descărcat acum, a trecut. Silviu, adu-i niște apă. Sau, nu, pune-i niște votcă. Mai vrei votcă, da?

– Să vă fut în gură, zic eu și trag din cui.

– Hai, că nu-i cu supărare, m-au luat dracii și pe mine, dacă nu produci, sunt și eu tras la răspundere.

– Sugi pula și tu și căcatul de Silviu.

– Auzi, mă Silviu, ăsta e din ăla de îi plac băieții. Hai, pune-i votca aia, ca să se potolească și el. A, Silviu, și adu-mi de la mașină țigările, te rog. Dascălul dă să iasă dar nu apucă că un picior plasat în ușă o proiectează direct pe fruntea lui. În cameră intră șapte inși de la Poliție.

-Să nu miște nimeni că vă ia mama dracului!

Valeriu încremenește având cuiul în mâna dreaptă și cana de votcă în cea stângă. Surprins de moment eu pocnesc de fericire într-un râs isteric și urlu:

– Ai belit-o, popo, ai belit pula!

(Andrei Constantinescu)