Un avion e pe cer, jumătate acoperit de lumina caldă a soarelui, cealaltă, o umbră. Între blocuri se aud oale, televizoare, un „Mihai”, un „bă”. Trece o maşină, alta neagră se dă pe trotuar. E una din zilele alea în care lumea se termină. Copacii nu fac nimic. A plouat, acum e senin. După blocuri e un val de nori care pare că vrea să înghită oraşul şi care, în timp ce vorbim, devine din ce în ce mai roşu. Cică, de fiecare dată când moare un pictor, Dumnezeu îl lasă să coloreze apusul. Asta înseamnă că de fiecare dată când moare un compozitor, Dumnezeu îi pune în mâna, valuri ce se sparg singure, sub cer, de ţărm. Un actor ar fi mai degrabă pus să dea viaţă unei certe conjugale, pe când un coregraf ar aduna o turmă de cai, animându-i. RAI e defapt şcoală de arte, Dumnezeu vrea să fie Brâncuşi.

N-o să pot dormi la noapte, o să-mi fac un ceai şi o să privesc peste oraş. Sutele de lumini colorate o să se stingă una câte una pe măsură ce oamenii se duc la culcare, una câte una până nu va fi decât beznă, beznă şi felinarele galbene, care nu se sting niciodată. S-a terminat totul.

 

11 Octombrie:

– Dacă vine poliţia, o luăm prin spate, pe la garaje

– Dacă facem linişte nu vine nici dracu’, ţine-ţi gura. Doar noi?

– Deocamdată

Cinci borcane de vopsea, două pensule, una mare, una mică, peturi de bere, pufuleţi. Toate babele dorm, noi deja am măturat frunzele, castanele, pungile şi sticlele de plastic de pe Centrală, acuma nu ne rămâne decât să tragem aer în piept şi să începem operaţiunea SF. PARASCHEVA.

Pictăm toată noaptea, pantalonii, geaca, adidaşii-s pline de vopsea. Pictăm, bem, şi iar pictăm, ne-am cam îmbătat şi deja văd cum se crapă de ziuă. Îi mai trag la Parascheva câteva tuşe de roşu, scurgându-se din vaginu’ rupt, îmi frec nasu de mâneca gecii şi, gata. E Parascheva albă, cu ţâţele umflate, cu PRUNCU-FALUS-ROŞU în mâna ridicată, cu menstruaţia curgându-i pe jos, e o capodopera şi e mare de zece metri.

Ne urcăm în maşină, sunt rupt de somn, îmi trag scaunul în spate şi-mi simt ochii umflaţi şi roşii de la oboseală şi vapori de vopsea. Îmi simt picioarele umflate şi grele, am gura uscată şi aud înfundat.

– Ştii cum se face o lobotomie?, zice în timp ce accelerează.

Ştii că este un trib în Africa, care are IQ-ul mai mic ca la maimuţe?, zice cât suntem la stop.

Ceaţa se întinde peste tot, miroase a umed, iar semafoarele chioare şi roşii se mişcă parcă mai greu în dimineața asta

– Ştii că zoofilia e legală în România?, zice

Ştii pe GG Allin?, zice

Mă lasă lângă bloc, mă pun pe bordură şi-mi aprind o ţigară, am degetele pătate de vopsea. Nu se vede răsăritul de nori albi, bate vântul şi e frig.

 

Mă trezesc pe saltea, e șase seara. Îmi vine să vomit şi am capul greu. De parcă somnul mi-a fost amantă amară, acum trezit îmi pare c-am pierdut-o, aşa mă simt astă seară. Unde mai pui că am oasele grele. Patul îmi miroase a ea. Petrec câteva clipe în letargie, între somn şi apus, parcă-i acolo sau poate nu. Mă sprijin în pumn şi mă ridic, aş vrea s-o sun. Prin geam, lumina joacă forme pe pereţi. Îmi aprind o ţigară şi-mi rezem capul pe genunchi. Mănânc ceva în grabă şi ies. Străzile mi se par suprasaturate de faruri de maşini, de oamenii şi reclamele luminoase ce îmi înceţoşează privirea deja chioară. Îmi aprind o ţigară şi merg degeaba. în curând, când toţi o să fim salvaţi, atunci voi dăinui. La noapte ridic pachetul.

Mântuirea noastră,

salvarea noastră,

totul la ce am visat e pe care să se înfăptuiască.

ALL HAIL SFÂNTA PARASCHEVA!

ALL HAIL MOAŞTELE!

AMIN!

 

Patru kile de MEGIC, împachetate în două cutii de carton roşu cu modele florale şi adresa de China

 

Domnul Tzyo Daw Tar

Adresa: 400 Pan Yu Road, Shanghai

200052, China

 

O bag înapoi în geamantan şi mă car, arabu închide uşa, trage gratiile cu lacăt şi stinge lumina. NOAPTE BUNĂ.

Iau un taxi de la gară, mă trântesc în spate cu o cască-n urechi, îmi beau cafeaua, îi prind privirea gagiului în oglinda retrovizoare, are fruntea asudată şi ochii-i sunt beliţi că la broască. N-a putut fi slăbănog, i s-ar fi potrivit mai bine. Ceafă lată, cocârjit, spălat, bărbierit, cu o cămaşă în dungi albe cu roşu, Căluşar, trage căruţă până ajung acasă.

Când eram mic îmi legam un prosop de gât, luam jucării şi le legam cu sfoară, să arate a cădelniţa, mă învârteam prin casă şi blagosloveam toţi sfinţii şi pe Dumnezeu. Potriveam culoarea prosopului cu vestimentaţia preotului din ziua aia, ardeam tămâia maică-mii şi visam că într-o zi o să ajung preot. Eram mic, foarte mic. De atunci am început să cânt punk.

 

A doua zi la prânz mă duc s-o văd, e moartă. Am găsit-o pe pat, cu ochii deschişi, cu braţele şi picioarele aruncate degeaba pe lângă. Lănţişorul argintiu se dusese în spate, pe după gât, pe unde pielea, cândva arsă de soare, acum stătea subţire şi moale, protejând sacul de oase care a rămas. Mi-am făcut cartofi, am fumat o ţigară la ea în bucătărie. I-am sărutat obrazul, i-am simţit sânul şi burta caldă, am luat-o de după gât şi am sărutat-o din nou. Mi-a spus

– Opreşte-te

Aşa că m-am oprit. Avea buzele uscate şi mirosea a rozmarin. Mi-am pus geaca şi am plecat.

Merg pe stradă. Mă opresc la magazin şi-mi iau o cola. Îmi simt ochii roşii şi uscaţi, curgând. Îmi feresc privirea de oameni, mă şterg la ochi şi sper că nimeni nu mă vede acum. Aş vrea să intru sub pământ, adânc de tot, tare de tot, sub pământ. Descui uşa cu greu, intru în bucătărie, mă aşez pe un scaun, un altul e gol. Izbucnesc isteric, obrajii mi se umplu de lichid ciudat din ochi. Sughiţ, de-abia apuc să respir printre gâfâieli, ard. Mă opresc să îmi suflu nasul, iau o gură de cola şi simt tot zahăru’ ăla cum îmi curge pe gât, în jos. E ca atunci când e vară şi eşti la ştrand şi sari în apă, după ce ai stat o vreme pe prosop, prăjindu-te. Mă aşez iar pe scaun şi mă găsesc bălăngănindu-mă obsesiv înainte şi înapoi, printre lacrimile care cad pe faţa de masă, din plastic. Aud zgomote de după uşă, mă gândesc că cineva m-ar putea auzi. Mă cuprinde frica şi o ruşine de neimaginat. Închid uşa de la bucătărie şi îmi lipesc ochii de bec. În spatele retinei, rămân două arsuri negre, de lumină.

Îmi vine rău, mă duc la baie şi vomit.

 

Din turla mitropoliei se aude fiecare strop de ploaie. Fiecare picătură care cade oriunde pe oraş răsună în tabla de cupru şi apoi se amplifică prin toată încăperea de lemn ud. Mai departe se aude apă scurgându-se printre crăpături, picătură cu picătură, pe rând. Acolo suntem noi. Afară sunt ei, cozi interminabile, vânzători ambulanţi, tonete, ţigăneala, şmen şi caterincă. Am schimbat cutiile. Glugă-n cap şi ţigară-n gură, aştept tramvaiu-n staţie. Nişte purandei se învârt pe lângă mine. Cică să le dau o ţigară

– Nu

– Da hai nenea,

– Daaa, hai neneaa, dă şi lui o ţigară

Opera Naţională Română vă prezintă corul de copii cerşetori

– Nu-ţi dau, nu mai am

– Da nu laşi şi tu din ţigară, nenea?

– Nu-ţi las, mă

– Hai, nenea

– Haai, neneaa

Sper că mai am portofelu, telefonu

– Dacă nu-mi laşi ţigară, te… te blestem la poliţie, să moară mama

Foarte poetic. Dinţii care i-au mai rămas în gură sunt ori negri ori ciuntiţi pe jumate

– Am doişpe ani

– Nici opt n-ai

– Să moară mama dacă te mint. nenea!

Le dau jumatea mea de ţigară şi zâmbesc frumos. Philip Morris ar fi mândru de mine

– Da zi, mă, cum e „Mulţumesc” pe ţigăneşte?

– Ăăă, meraptuchi

– Meraptuchi, huh, mişto

Îmi vine tramvaiu, mă urc, îmi compostez bilet şi-mi găsesc loc lângă geam

 

Ce mult te iubesc, paraschivo

         Stau şi la coadă pân’ mor

         Am dat şi pomană

         Colivă, bomboane

         Şi nu-ţi mai pot de dor

 

Îmi put mâinile a MEGIC, mă apucă ameţeala. Ajung acasă, mă spăl, mănânc şi frec menta restu zilei, până mă sună ăştia pe la nouă şi ieşim să bem.

O ardem pe Centrală până ne îmbătăm bine. Plouă în continuu de dimineaţă, aşa că peturile se învârt repede.

– Ne dăm şi noi cu Săniuţa?

– Nu mai, coae, data trecută am vomat sânge

– Ce, mă? Eu mă dau cu Săniuţa de la şase ani şi n-am nimic

– Lasă-mă, coae, în pace, până şi Unirea e mai ok

– Ne mai încălzim şi noi, una alta, asta zic

– Pufuleţi şi bere la bunica-să

– Bun, cine e pentru, o mână sus

– Sieg heil

– Marş, în pula mea

– Adjudecat!

 

Suntem toţi în chiloţi, hainele-s ude leoarcă, le-am agăţat pe calorifere, pe dulapuri, pe unde am apucat. Suntem toţi în chiloţi şi fumăm un cui cu haş în timp ce baba e-n camera alăturată şi se uită la ştiri. I s-a terminat bateria de la aparatu’ auditiv aşa că a dat tv-ul la maxim. Râdem şi ne lipim pieile reci şi umede ca de peşte fără solzi, unu de altu şi s-tem toţi luaţi bine.

Mă trezesc c-o pătură pe mine şi cu baba care strânge dozele de bere de pe jos. Mă vede că deschid ochii şi vine să mă mângâie pe umăr

– Nu ţi-e frig, mamă? Să-ţi dau o flanea, să pui pe tine

– Nu, s-ok, îi zic, pe jumate adormit cu ochii plini de ceaţă. O ţigară, n-aveţi?

Bagă, baba, mâna în halatu’ de casă roz, cu găuri în el, şi din buzunar scoate un pachet de Kent care probabil era acolo dinainte să mă fi născut eu. Scoate şi-o bomboană şi mi le întinde pe ambele.

– Mersi, îi zic

– Sănătate

Îmi aprind o ţigară, trag un fum, şi suflu slab, tremur

– Nu puneţi de o cafea?

– Da, mamă

Mă ridic şi ies aşa, în chiloţi şi ciorapi pe balcon, cu pătura pe umeri, moţăi un pic cât mă frec la ochi. Mă simt galben şi sifilitic. Am burta umflată şi o lipsa completă de apetit.

 

Ce mult te iubesc, Paraschivo

         Beau vin din sticluţa şi bere la pet

         La coadă la Sfânta, când merg pe mânuţa

         Şi văd toţi nasoii, eu plec

 

Ora 1

Au murit.

 

Cred că ea e tot pe pat, cu ochii-n tavan, cu părul nespălat, pe spate. Cred că afară ninge de câteva zile şi nimeni nu mişcă. S-au omorât între ei, ea a murit singură, pe când eu mă gândeam la ea. Am crezut că o să râdă, toţi am crezut că o să râdă. Şi au râs, şi după ce au râs s-au omorât între ei cu cruci. Au urlat şi copacii au rămas acolo, singuri. A curs ceară şi, împreună cu sângele, s-a format un strat vâscos de pâclă sub care şed cadavrele. Acum totul a îngheţat, încet, începe să ningă. Când nu mai mişunau decât şobolanii în canale, când din străzi ieşea fum alb, gros, iar eu păşeam stingher pe străzi, căutându-mi casa, atunci nu am mai ştiut nimic.

În cuşca mea, în care e o cutie, în întuneric, m-am ascuns şi am ascultat aerul cum intră prin găuri şi mi-am amintit de cum tremuram împreună, de frică să nu cumva să ne mişcăm prea repede, prea tare, sau să ne mişcăm pur şi simplu. Cum am stat ore în şir, respirând, căutându-ne părul, obrajii, piepturile, cu gândul la sfârşit.

După ceva timp am văzut-o iar, pe undeva, am vrut s-o îmbrăţişez sau s-o sărut sau orice, i-am zis

– Bună

– Bună, mi-a zis

– Mă grăbesc, mi-a zis

– Şi eu

 

Am rămas doar cu oraşul, cu tramvaiul pe care-l iau spre casă luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi câteodată sâmbăta. Mi-au rămas vopseaua de pe haine, fumul care n-a mai plecat de pe pereţi şi liftul. Nimeni nu mai bagă legale, cel puţin momentan, nimeni nu se mai duce la mitropolie, momentan. Dar ce contează toate asta, când ai caramele cu lapte?

(Emil Cătălin Vasilache)