În ultimii zece ani am intrat în biserică doar la nunțile prietenilor, și atunci doar pentru câteva secunde, ca apoi să ies și să caut o crâșmă în care să beau o bere până se termina tot procesul. De data asta, eram eu cu un popă bătrân în altar.

– Pe 10 Septembrie, mai aveți liber?

– Cununie sau botez?

– Nuntă.

A deschis un catastif cu mii de pagini și a dat la pagina aferentă zilei.

– Da, la unu sau la șase. Pe care o vrei?

– La șase cred că e mai bine.

– Bun, rămâne așa? E 15 milioane, cu tot cu cor, și trebuie să lași o arvună.

– Da, și cât să dau acum?

– Cât vrei tu.

– Patru sunt ok, părinte?

– Să fie primiți. Uite că scriu aici că ai dat deja arvuna.

– Și ar trebui să mai venim înainte?

– Cel mai bine ar fi să veniți miercuri dimineață în săptămâna aia, pentru împărtășit, așa e frumos.

– Și…

Aș fi vrut să cer o chitanță, un bon, o hârtie, ceva pe care să scrie data și ora, ca să-i arăt viitoarei soții, în caz că nu mă credea, că am reușit să rezolv și partea cu biserica, dar m-am trezit ieșit din altar și ușa închisă. Nu știam nici măcar cum îl chema pe omul cărunt, îmbrăcat într-o robă neagră, căruia îi dădusem bucuros niște bani.

 

Cu trei zile înainte de nuntă, ne-am prezentat la biserică, unde era predica, așa că am ieșit să fumez. După patru țigări și un mesaj de la ea, am mers împreună să stăm la coadă la altar, unde lumea ducea lumânări aprinse, mici scrisorele și bani unui alt preot. Noi nu aveam nici una din cele trei.

– Sărumâna, părinte.

– Bună ziua.

– Avem nuntă sâmbătă aici și am venit să ne spovedim.

– Cine v-a zis să veniți azi?

– Păi, nu știm cum îl cheamă, mai cărunt, fără barbă…

– Bine că v-a trimis pe capul meu azi, când e lumea cu parastase.

– Dar…

– Bine, dacă așteptați 10, 15 minute, mă ocup și de voi.

Lumea a plecat din biserică și ne-a chemat și pe noi. Ne-am pus în genunchi, ne-am zis numele de botez și ne-a citit ceva. Am mers apoi pe rând să ne spovedim. De partea asta voiam să fug. Ea s-a ridicat și am mers eu să mă pun în genunchi.

– Nu așa de aplecat. Uită-te la mine. O să avem o discuție, mi-a spus părintele. Mi-am ridicat capul și am ajuns într-o poziție ciudată, în care nu stăteam nici aplecat cu capul până la pământ, dar nici nu puteam să stau drept, că ar fi căzut draperia de pe creștet, sau cum se cheamă partea din față a veșmântului preotesc.

– Gheorghe, când te-ai spovedit ultima oară?

 

De întrebarea asta îmi era cel mai frică și, inevitabil, urma să apară. E standard până și la catolici, în filme. I-am spus că de peste zece ani. Nu m-a întrebat de ce, deși aveam răspunsul pregătit și exersat în toți anii în care mă așteptam ca mama să se prindă că o mințeam când îi spuneam că am fost să mă împărtășesc înainte de Crăciun sau de Paște. Adevărul e că de când l-am văzut pe Dumnezeu nu am mai fost într-o biserică decât forțat de context.

 

Ultima dată, minunea s-a întâmplat în ajunul anului nou. Cu o săptămână înainte, mă îndrăgostisem pe loc de Mihaela, o tipă mai mare cu un an și mai frumoasă decât orice creatură văzută de mine până atunci. Eu eram fizicianul Bucovinei, ea – cu mult peste standardele mele. Cumva, am ajuns sa fac revelionul cu grupul ei de prieteni. Înainte să merg la petrecere, m-am oprit la biserică. Voiam doar să aprind o lumânare și să-mi spun dorința pentru anul ce urma. Mă aștepta un an agitat; voiam să merg din nou la naționala de fizică, să iau Bac-ul cu cel puțin 9.70 și să intru la Poli în București. Am intrat însă în biserică și tot ce-mi doream părea prea mic, fără sens. Părintele înmâna lumânări aprinse credincioșilor și biserica era inundată de o lumină aparte. Am simțit pentru prima oară că mă aflam într-un loc cu totul special. Eram doar douăzeci de oameni în toată biserica; preotul împărțea lumânări fără să spună nicio predică. Fiecare se ruga în sinea lui.

 

Eu m-am trezit că îmi doream ca în anul următor s-o întâlnesc pe Ea, să iubesc și să fiu iubit. Ăsta era singurul lucru pe care mi-l doream cu adevărat: să-mi găsesc cu cine să-mi împart iubirea. După zece minute, am ieșit și am pus lumânarea la Vii. În momentul în care am lăsat-o din mână îmi era clar că dorința îmi va fi îndeplinită. A fost singurul moment în care am fost convins că l-am văzut pe Dumnezeu.

 

Până la miezul nopții, petrecerea era decentă, nimic special. La 12 am ieșit cu sticlele de șampanie să vedem focurile de artificii. În momentul în care a sărit dopul primei sticle, Mihaela mă săruta. Nu a anunțat nimic momentul ăsta. Dumnezeu mi s-a părut cel mai punctual curier. Mi-am petrecut prima dimineață din an sărutând-o, mângâind-o, învârtind-o. Am ațipit pe canapeaua aceea roșie pentru câteva minute, cu ea în brațele mele și nu m-aș fi trezit niciodată.

 

De Mihaela m-am despărțit trei luni după. Mi-am dat seama că divinitatea își bătea joc de mine, în momentul în care stăteam în dulap așteptând ca tatăl ei să plece din camera ei de cămin. Nu doar că nu mi-a adus marea iubire la inceput de an, dar m-a lăsat virgin la intrarea la facultate. Spre meritele ei, sau Lui, sau ale cui mi-a ascultat rugămintea, la fix un an după întâlnirea din biserică am făcut sex pentru prima oară, cu una din marile mele iubiri. Din fericire pentru toți cei implicați, nu și ultima.

 

Acum eram însă cu cea mai mare, și ultima mea iubire. Nu știu dacă Dumnezeu a fost implicat în toată povestea, dacă era acolo, lângă noi în trenul din Vietnam când ne-am cunoscut, dar nu mai avea niciun rost să mai fug de el.

 

– Acum zece ani, i-am răspuns părintelui.

 

A continuat ca și cum ar fi ignorat complet răspunsul. Timp de cinci minute mi-a zis despre cat de importantă e familia, cum trebuie să am grijă de viitoarea soție și de copiii ce vor urma, ca într-un final să mă întrebe ce păcate am. Asta era a doua întrebare de care mă temeam. Nu am furat, nu am omorât pe nimeni, înjur destul de rar, și de obicei pe mine, dușmănie nu am avut cu nimeni în afară de mine, nu am mințit, poate doar am omis uneori unele detalii. Deși știam că o să urmeze întrebarea asta, nu aveam nici un răspuns pregătit, așa că am improvizat:

– Am căutat prea mult până să o găsesc, părinte.

– Gheorghe, într-o familie e importantă încrederea.

(Gelu Blanariu)