Am zis să încetez o perioadă observațiile mele fine. Oricum, în misiunea mea, nu am cui să-i dau raportul, pot spune că de fapt muncesc pentru mine, chit că la un moment dat mă voi întoarce în viitor și voi împărtăși din experiențele mele. Experiențe. Aici vreau să ajung. Cum să înțeleg mai bine specia din care se trag ai mei, dacă nu adoptându-le comportamentul?

Deci mi-am permis să-mi iau o vacanță. „Să trăiesc”.

Mi-am zis că degeaba mizez eu pe capacitatea mea intelectuală, și că degeaba mă înconjor doar de exemplare excepționale de umanoizi, deseori închipuindu-mi că sunt iar acasă. Nu! Voi lua o pauză! Și, dacă nu trag nici o concluzie pozitivă, mă întorc la metoda mea clasică.

Și așa am făcut. E un pic ironic, pentru că umanoizii ăștia de multe ori mi-au dat sfatul să nu mai gândesc. Pentru ei, gândirea e un soi de suferință interioară. Încă nu au ajuns la un stadiu în care gânditul să fie parte permanentă din ființa lor. E mai degrabă un moft. Cine gândește, în cazul umanoizilor, uită să mai și trăiască. Aici m-a intrigat pe mine, partea cu trăitul. Umanoizii asociază trăitul cu pierderea minților. Când intră pe pilot automat, își închipuie că trăiesc. Când încep să-și pună întrebări, zic ei, încetează din a mai trăi. Nu știu cine i-a spălat pe creier să creadă asta, dar dacă le zic că e doar un construct uman, nu mă crede nimeni, nici măcar ăștia cu inteligența asemănătoare alor mei. Și, dacă tot am zis că e un construct uman, mi-ar fi plăcut să aducă în discuție, cineva din specia lor, ideea că gândirea umană e tot un construct. Un scriitor din Roma antică, dacă țin minte bine, a fost primul care „a vorbit în minte”. Până atunci nimeni nu știa să o facă, dar în lipsă de dezbatere viabilă voi păstra ideea asta pentru viitor.

E totuși diferit acest nemaigândit al meu de cel al umanoizilor. E impropriu în cazul meu. Și totuși am reușit să accesez acea parte a ADN-ului care ia deciziile fără să țină cont de ce gândesc.

Și cum să încep cel mai bine acest experiment? Bineînțeles, îndrăgostindu-mă. Iar, impropriu, ADN-ul a ajutat.

Sunt o ființă iubitoare, dar mă deschid cu greu către cineva. Într-un fel, aspectul ăsta m-a ajutat să nu mă dau de gol că nu sunt întocmai un umanoid al secolului curent. Par mai degrabă un ciudat. Și, într-una din experiențele mele cu o umanoidă, mi-am propus să văd cum e dacă intru pe pilot automat. Cum am zis, nu am putut pune pauză gândirii, dar am reușit să fac ADN-ul să preia totul. Cum ar veni, am devenit o ființă primară înzestrată cu o voce interioară. Dar doar atât. Câteodată mă gândesc dacă o să rămân așa pentru totdeauna: o minte sclipitoare întemnițată într-un trup vulgar care ia cele mai proaste decizii.

Când zic „trup”, iar e impropriu, pentru că mă trezesc uneori că discut cu partenera mea chestii aparent profunde dar de o meschinătate care mă sperie de-a binelea. În sinea mea știu că mă comport ca un mic monstruleț, dar nu am cum să intervin. Sau am cum, dar voi distruge totul și nu voi fi înțeles mare lucru din comportamentul meu animalic. Singura chestie pozitivă este că pot fi ironic pe seama comportamentului ăsta. Partenera mea, în schimb, e superioară la nivel de ADN. E uimitor cum un corp poate lua cele mai profunde decizii doar din instinct. Spre deosebire de instinctul meu care e varză.

Dar mă iubește. Și iubirea asta a ei parcă îmi mai domolește monstrul interior. Ce paradox! Interiorul meu nu mai e mintea, ci chiar ADN-ul. Sau, cum zic ei, inima. Oamenii asociază instinctul cu inima. Adică, să zicem, dacă strămoșii cuiva au doar experiențe nasoale din dragoste, ADN-ul lui va fi modificat astfel încât „inima” să-i zică să stea departe de iubire. Cum să-i explic că de fapt ADN-ul e varză și că ar trebui să-și antreneze mintea să devină o ființă rațională și să conștientizeze că iubirea îi face de fapt bine?

Și mă joc astfel de-a umanitatea, devenind om. Înainte de a-mi pierde total mințile, pot spune că ADN-ul meu procesează chestii noi și că urmașii mei, pe lângă capacitatea de a lua decizii indiferent de ce le spune „inima”, vor fi și posesorii unui ADN îmbunătățit. Un ADN mai puțin monstruos și mai iubitor.

(Nicușor Ghiorghe)