tea nicolae

Mușcă tare din piersică. Mestecă încet și-și imaginează că mănâncă o ciupercă. Înghite, își trece limba printre dinți. (I-au rămas rămășițe atunci.) Înghite din nou. Simte cum alunecă zeama. Ciuperca alunecase mai greu. De fapt, nu prea alunecase. Simțea că mesteca plastic atunci. Și avea un gust de căcat. Și nu putea să înghită ciuperca. I se lipea de cerul gurii. Și nu se mai ducea odată. Și îi era rușine. Și frică că ar fi vomitat ciuperca. Era și cu prietenii săi. Și nu voia să se facă de râs. Nu voia să se uite Alex la ea. În felul ăla. Superior. Cum o face el, zâmbind. Buza de sus încrețită, ochii mici. O făcea să se simtă jenată. Și atunci nu trebuia să fie jenată.

Mușcă din nou din piersică. O întoarce. Se uită la ea. Închide ochii. Încearcă tare, tare să își imagineze că-i o ciupercă. 0, 25 dintr-o porție. Puțin mai mult. 0,5 sau chiar 1. Piersica sfârtecată cu dinții e roșie. Ciuperca era un gri bolnăvicios.

Când ronțăia ciuperca, o durea maxilarul. Mesteca, mesteca și mesteca. Nu putea să o termine. Se gândea la ce citise pe net. Despre ciuperci și psihedelice. Dacă n-o înghițea, era degeaba. Nu avea niciun efect. Deși nu se așteptase la gustul ăla. Dar nu putea să dea înapoi. Că erau și ei acolo. Prietenii ei. Nu putea să se facă de râs. Și voia asta. Ciuperca, adică.

 

Simte cât de dulce e piersica. Își închide ochii strâns. Dulceața îi roade pereții stomacului. O roade și pe ea, de altfel. Îi e puțin greață. Nu mai vrea să mănânce piersica.

 

Nu voise să mănânce nici ciuperca. Adică să o termine. Avea un gust prăfos. Dar citise prea multe despre ciuperci, tot de pe net,  și era curioasă. O legumă cu capacități spirituale. Drug A pe lista oficială UK. Ciuperci magice.

Făcea atâtea chestii și nu-și dădea seama.

Și nici prietenii ei nu-și dădeau. Adică citeau tot ce trebuiau, toate nebuniile alea. Și voiau și ei, voiau să înțeleagă. Să nu mai aibă momentele alea penibile. Momentele în care se simțeau mici. Și dacă Robert A. a făcut-o – de ce nu? Părea simplu. Muști, mesteci, înghiți, și-ți dai seama, nu?

 

Înghite ultima bucată de piersică. Rămâne cu mâinile lipicioase și oftează.

 

A terminat ultima de mestecat, atunci. S-au uitat toți trei unii la alți. Mai era o fată, care a ronțăit și ea. Meria. Ea și Alex.

Trebuiau să aștepte jumătate de oră. Așa scria pe net. Și apoi ar fi văzut chestii. Ei îi era frică. Psihedelicele te dezvelesc și trebuie să fii liniștit. Că altfel ai un bad trip. Sau așa scrie pe net. Și ea nu era o persoană liniștită. Și îi era și foarte frică. Dar nu a spus asta prietenilor ei. Voia mai mult să înțeleagă, decât îi era frică.

S-au uitat la crengile copacilor. Erau într-o grădină botanică.

– Vezi ceva?

– Nu. Tu?

– Nu.

N-au văzut nimic, până la urmă. Dar ei a început să-i furnice corpul prima. S-a ridicat și a spus că se plimbă. Voia să scrie. Își pusese căștile ca să se distragă. În caz că își amintea chestii. De palma osoasă a mamei ei. De fostul ei iubit. Ar fi dat muzica mai tare și poate ar fi uitat. Citise pe net niște chestii nașpa. Bad trip-uri. Te apuca spaima, te panicai. Nu mai știai de tine. Nu te mai controlai.

Dar ea mergea și își simțea pielea capului caldă. Îi venea să zâmbească. Își simțea limba și gura dulci. Se uita la frunze. Era calmă. Și-a dat căștile jos.

Apoi totul a fost un vârtej.

Și știa. Pur și simplu, știa.

 

Acum, cu lipiciul piersicii pe mână, nu poate să spună ce știa.

Dar, atunci, ce știa era viu. Și ea și Meria au știut același lucru. S-au luat de mână și s-au plimbat. Nu prea au vorbit. Li se părea că ar fi stricat tot. Cuvintele exprimau puțin. Și e ușor să rămâi blocat în sintagme. Gen, ideea e că, faza e că. Convenții care opresc comunicarea. Le era greață de.

Aveau frunțile calde. Și erau sigure. Calme, hotărâte și sigure. Ea se simțea mai înaltă. A observat că Alex avea capul țuguiat în sus. Și fața transpirată.

Și și ea, și Dana s-au decis că asta căutau. Că de asta citiseră atât de mult. Învățaseră atât de mult. Ca să ajungă acolo. Să știe. Înțeleseseră. Până atunci, pur și simplu nu putuseră. Alex le-a spus că și-a dat seama că-i un copil. Că mai are de învățat. Au dat amândouă din cap. Ca două mame.

Pulsau cu liniște. Calmul avea o paloare caldă. Aveau obrajii îmbujorați. S-au întrebat dacă o să se simtă așa mereu. Să simtă că totul avea un sens pe care-l înțelegeau. Și care exista. Sau vor trebui să ia încă o dată. Le speria asta, rău.

Pentru câteva ore, au fost frumoase.

 

Scoate un șervețel mototolit din geantă. Se șterge pe mâini. E foarte anxioasă.

 

După ziua aia, a avut cinci zile liniștite. Se simțea împlinită, deși nu își amintea ce știuse. Și nu știa dacă știuse ceva. Poate fusese o iluzie. Dar nu conta, atunci, pentru că era împăcată.

 

Și apoi s-a dus. Post-euforia – sau ce era. A revenit la cea de dinainte. Prinsă – se supăra din nimicuri. Se dădea cu fond de ten la baza nasului. Își ținea părul desfăcut, ca să-i stea bine. Se simțea frustrată când dădea 2.50 pe cafea, și nu 2. Se încrunta când i-o lua cineva în față la metrou. I se părea imposibil să comunice fără cuvinte.

Era și mai departe de liniște, dacă era posibil. Se umplea cu repulsie, simțea negativitatea bătându-i în cap. Era îngrozită de asta, dar nu se putea opri. Se compara cu cea din Botanică. Mama ei o rupea în bucățele acasă. Își făcea rău și singură. Proful de economie spusese că omul trebuie să-și pună propriile intenții pe primul loc. Asta a îngrozit-o și mai mult.

 

Acum mănâncă piersici și-și zice că sunt ciuperci, că vrea să știe de una singură. Îi e frică că tot ce e de ea stă într-o ciupercă. Groază că n-a fost nimic decât o ciupercă. Stă cu cărți în brațe și încearcă să înțeleagă și crede că înțelege principiile hermetice și ce zice Terence Mckenna în cartea aia și discursul ăla de pe youtube al lui Watts și ce scrie Huxley (pe care l-a și visat de câteva ori), dar, în afară de alea, NU ÎNȚELEGE și

 

O doare capul când se gândește la chestiile astea. Respiră greu și-și bagă căștile în urechi. Ca să se distragă. Se duce la prăvălia de lângă liceu și mai ia o piersică.

(Tea Nicolae)