Până la Tulcea am ațipit de vreo două ori în mașină. Traversam câmpuri de vreo oră și tot ce puteam vedea erau mori gigantice, albe, eoliene. Aveau niște palete imense cam cât un bloc de patru etaje și culoarea lor îmi aducea aminte de spuma laptelui, ce rămâne deasupra după ce-l fierbi. Orbecăind printre mori mi-a venit în cap dorința veche de a fugi de societate, de orașe, de joburi de tot ce înseamnă lumea asta ,,modernă”. Imaginația mi-a servit soluția pe o tavă din aur: să fiu eu dar doar pentru mine, restras undeva, pitit sub cerul liber cu barba până la glezne și părul până la cur. Când m-am dat jos din mașină îmi amorțise fundul și am început să mă ciupesc discret, când de buca stângă, când de cea dreaptă.

Mai aveam vreo 40 de minute la dispoziție să ne luăm bilete și să găsim vaporul într-un port care semăna mai degrabă cu spatele unui cartier rău famat din București. Gunoaie peste tot, tomberoane pline și o groază de zevzeci cu bagaje în spate căutând probabil și ei barca, să-i ducă naiba știe unde.

Ideea cu renunțatul la fumat mi-a venit brusc, cu două săptămâni în urmă. Lupul moralist din mine se trezise într-o dimineață cu fundul în sus și se apucase să-mi țină discursuri. Așa că nu mai fumasem o țigară de aproape trei săptămâni. Degetele nu-mi mai miroseau oribil a tutun și fum, respirația își mai recăpătase din izul natural, iar mâncare avea gust din ce în ce mai bun.

La coada pentru bilete, am simțit cum bareta genții îmi freacă pielea de tricou, o senzație pe care o comparam cu creta târâtă pe o tablă de școală proaspăt curățată. În fața mea, o tanti trecută de 45 de ani cerea explicații. Eu îmi pierdeam răbdarea. A. mă aștepta la capătul cozii, din când în când trăgând cu ochiul la ceas.

Cu biletele în mână, am fugit amândoi către poarta B. Bareta cred că-mi făcuse deja un început de rană pe umăr. Ce mai conta? Aveam să prindem vaporul. Venim, vacanță! Venim! Fug către tine cu barete și răni pe spate.

Trei seri la rând am avut vise cu țigări. Fumam un pachet, două, trei și tot nu mă săturam de tutun în plămâni. Degetele mâinilor îmi erau galbene ca bananele din piață dar mie tot îmi plăceau pentru că adoram să le miros aroma de tabac.

Vaporul plecase de vreo zece minute. A și-a aprins o țigară și eu simțeam că aveam apă-n gură. Tentația asta cu fumatul devenea din ce în ce mai mare. De ce să mă las? Fac pe fatalistul acum? Vreau să trăiesc 1000 de ani? Ba desigur că nu, dom’le. De multe ori îmi place să mă mint, doar pe mine, pe alții nu prea obișnuiesc.

30 de minute după plecare și mâna dreaptă începe să-mi tremure puternic. În jurul meu, zece persoane fumează în sincron. Inhalează – fum – ah – fum – și dau afară din plămâni. O oră de la plecare. Mă uit la mine într-un geam de pe vapor și tare bine-mi stă cu țigara în bot. Aprinsă, bineînțeles. Am luat și niște beri din port. Două cutii deja date gata și trei țigări fumate. Ah, sunt regele propriilor mele vicii și autodistructivitatea asta mă face să mă simt bine. Am o problemă la mansardă.

De două zile umblam desculț în Sfântul Gheorghe. Satul ăsta îmi aduce aminte de o variantă foarte veche și îndepărtată a verilor pe care le petreceam la bunică-mea. Dimineața mă trezeam pe la opt iar seara intram la somn în jur de trei. Aș fi putut să stau aici cel puțin două luni. Știam că mă mințeam, pentru că prea multe perle de boemie nu-mi fac bine. Intru într-o stare letargică și din setea de lene ajung să nu fac absolut nimic. Nu tu scris, nu tu citit, nu tu gătit, nu tu scăldat, poate nu tu respirat. Îmi era teamă.

Suntem pe plajă. Eu și A. Ni s-au alăturat M și C. Cu cincisprezece minute în urmă au apărut Cri și S. Plaja de aici e un deșert, dar în sensul bun. Nu se moare de sete, pentru că o mică terasă de la intrare, și singura chiar, te îmbie cu frigidere imense în care găsești bere, bere, bere și, aaa, să nu uit de bere. Coșmelia asta din lemn are și câteva măsuțe cu scaune. Din tablă. Lăzile-s până la jumătate umplute cu gheață. Mergi, te servești, bagi mâna în lădiță, scoți berea, plătești.

Suntem pironiți între două umbrele și ne chinuim să stăm fix pe umbra lor Parcă încercăm să nu ne naștem în soare, iar umbră și răcoarea ei ne compun un sac amniotic în care să lâncezim. Marea e calmă astăzi, ieri au fost valuri cât blocurile de patru etaje din Drumul Taberei. Înalte, reci și imprevizibile, valurile se potoleau când vedeau malul. Până și eu mă speriam la vederea lui. Știu că malul înseamnă responsabiltăți, iar cuvântul ăsta ,,creierul” meu încă nu-l digeră prea bine. Îl știe, dar nu vrea să-l halească nicidecum.

Stau cu picioarele în apă și simt cum nisipul mă gâdilă discret printre degete. Nu ne știm atât de bine, așa că nu-și permite mai mult. Pe piele, soarele dansează ca la o petrecere din Ferentari. Sfântul Gheorghe mă deține acum și mi-mi place să fiu posedat. Plaja și eu, marea și nisipul, soarele și pielea mea. Ah. Da. Sunt încă aici cu Cris, A. și restul de oameni.

Aș putea să locuiesc aici, măcar trei, hai patru luni pe an. Să stau ascuns de soare în timpul zilei și să mă lupt seara cu țânțarii care-s mai agresivi decât șoferii de troleu din București. Mi-ar intra nisip la subraț și în ochi, dar nu ar fi o problemă. M-aș distra seara cu licuricii care se aleargă prin stufăriș. Eventual mi-aș construi o colibă, cât de mică posibil. Mi-ar crește barba destul de mare și lumea din sat poate că mi-ar aduce de pomană mâncare. Încet-încet, ar prinde încredere în mine și mi-ar oferi de lucru cu ziua să-mi pot permite să cumpăr măcar o pâine și un pachet de țigări. Cu alcoolul mai vedem.

Viața la cort te face destul de nomad. Ești conștient că în orice moment poți să-ți muți casa oriunde vrei tu și oriunde intră bine cuiele în pământ. Ești ca un melc fără griji, doar să poți suporta dormitul puțin mai rigid și serile mai vânturoase. Cu frigul se rezolvă destul de ușor. Un sac de dormit mai grosuț, o pufoiacă, un 50 de vodkă.

Când m-am mutat la Sfântul Gheorghe nu aveam idee că voi rămâne aici pentru tot restul vieții mele. Mi-am făcut coliba aia promisă, iar pe A, Cris, C, M și ceilalți nu i-am mai văzut de ani buni. Barba îmi ajunge până la buric acum. Uneori mă gâdilă dacă bate vântul suficient de puternic. Oamenii din sat mă consideră un pentru că am dat comoditatea din oraș pe ,,viața la țară” de aici. Vorbesc rar cu ei, salut și-mi văd de treabă. Sătenii mă vorbesc pe la spate dar asta nu mă deranjează. Mi-ar plăcea să am ochi de soacră în ceafă și o ureche eventual să aud și să văd ce se spune despre subsemnatul. Ai mei cred că am murit înecat pe brațul Sulina. În vara în care am venit aici chiar am murit. Adică, a murit partea aia din mine care avea nevoie de validări idioate din partea prietenilor, like-uri pe Facebook sau beri în baruri unde e bine să fi văzut.

M-am hotărât și nu aș mai pleca de aici. Fie ce o fi. În defavoarea mea ar fi să plec, în favoarea altora poate ar fi bine să rămân. Stau în colibă acum și vara nu are să moară niciodată pentru mine. Dacă primești atent o rază de soare în palmă, ai să o poți păstra până la venirea viitorului august. Doar să o păstrezi strâns, strâns în palmă.

(Andrei Constantinescu)