Tocmai mă pipăia o doamnă de la securitate, când o văd pe Maria la câțiva metri mai în față. Ne face cu mâna larg, ca și cum ne-ar fi despărțit cel puțin vreo doi kilometri. Zâmbește la fel de larg cum salută. E friendly și entuziasmată, mă gândesc eu. O mai văzusem pe Maria doar o singură dată, cu câteva săptămâni în urmă, la un festival de muzică unde-mi spusese că ea n-are de gând să dea mai mult de 50 euro pe noapte pe cazare în Berlin. Eram de acord. Aveam să fiu de acord cu multe din afirmațiile Mariei, dar pe atunci încă nu știam.

Până să decolăm, deja se împrietenise cu tot personalul de pe Otopeni care-i ieșise în cale, cumpărase o sticlă sau două de rom și aflasem despre ea că e din Pucioasa și că e fiică de ceva primar/ales local. Nu mai știu exact ce haine purta în ziua aia, dar știu sigur că era îmbrăcată cu un strat gros de nu-mi pasă câtuși de puțin ce cred ceilalți despre mine, strat pe care-l poartă cu siguranță și azi, și mâine, și în oricare altă zi.

Trecuseră câteva zile de când mă gândeam obsesiv la faptul că vreau și eu să am curajul să arăt lumii cum sunt cu adevărat, și nu doar partea aia convenabilă, drăguță, comercială, despre care știu că nu va da greș. Să nu-mi mai fie frică să fiu eu. Și fix atunci a apărut Maria. Blondă, subțirică, cu ochi albaștri, cu gesturi smulse și cuvinte trântite, cu înjurături care nu sunau nici vulgar, nici aiurea, pentru că erau ale ei, veneau din ea și-și asuma asta.

Zice lucrurile exact așa cum le vede și când le vede. Nu încearcă să te manipuleze sau să te influențeze. Maria vrea să te schimbe de-a dreptul. Ți-au apărut câteva coșuri pe care le acoperi cu cinșpe straturi de fond de ten și te rogi ca nimeni să nu le observe? Maria o să-ți zică out of nowhere și cât se poate de public că știe ea un dermatolog dacă vrei. Ți-a intrat în reflex să pui botic când îți faci un selfie și știi că asta nu e ok, dar e prea târziu ca să te mai poți abține? Maria o să râdă de tine și o să-ți spună că ești o pițipoancă. Te tot gândești în sinea ta că ar trebui să ai curajul să fii mai autentic, dar nu îndrăznești să discuți asta cu nimeni? Maria o să vină la tine și o să-ți spună: „Ești foarte, foarte mișto! De ce ții asta doar pentru tine? Ar trebui să ai mai mult curaj.” Așa e Maria, scoate la suprafață fix lucrurile de care te temi cel mai tare și, deși primul instinct e să-i acoperi de urgență gura cu ceva, ajungi inevitabil să-i fii recunoscător.

Și avem nevoie de mai mulți oameni ca Maria, care să aibă a „no bullshit” policy pe care și-o asumă atât de tare încât îi inspiră și pe alții să nu mai accepte, și nici să livreze nici un fel de bullshit. Pentru că nu câștigi nimic menajându-i pe cei din jur și nu îi ajuți nici pe ei. Pentru că viața e prea scurtă. Pentru că ce e autentic poate să nu fie neapărat frumos sau plăcut, dar măcar e sincer. Pentru că făcând prea multe compromisuri te compromiți pe tine, și nu ai cum să iubești cu adevărat ceva ce nu este real. Pentru că Maria trăiește, e printre noi, e cât se poate de badass și I fucking love her for that. Pentru că oricât de mult mi-a plăcut Berlinul și chiar m-aș muta acolo în următorii doi-trei ani, m-am întors din călătoria asta cu ceva mai valoros decât magnetul de frigider cu Brandenburg Gate pe care am dat 5 euro, și anume cu exemplul Mariei – care este ea, și atât.

Și la final, 5 lucruri pe care le-am învățat de la Maria:

1. Bucură-te ca un copil mic când vorbești cu roboții. Sau când vezi o fântână mare. Sau când descoperi că metroul din Berlin merge și pe deasupra. Practic, bucură-te ca un copil mic la orice.
2. Folosește pudra Taft Volume Powder. Chiar funcționează.
3. Folosește-te de umor, spune-i iubitului tău „să-și calmeze țâțele” ca să ieși dintr-o ceartă conjugală.
4. Dacă nu-ți place de cineva, spune-i.
5. Ești liber cu adevărat doar atunci când nu te ascunzi.

(Ioana Ene)