Nu poţi înţelege complet poezia dacă nu te-ai lăsat niciodată furat de cîntecul mării şi nu te-ai năpustit pe nerăsuflate printre valuri în costumul lui Adam. Botezat instant, o urmăreşti pe Eva furată luptîndu-se cu hainele, uitîndu-se speriată, nesigură că plaja e cu adevărat pustie. Se aud pescăruşii, marea verde toarce, plutim în sărut, în versul plin, perfect, ce-mi strînge gîtul pînă aproape de moarte şi apoi mă sileşte să caut scăparea, să culeg de sub limba ta gura de aer ce mă desprinde din salba de raze sălbatice.

Stai pe burtă sub umbrelă şi-mi las degetele să continue răsfoirea pielii tale. Am început să mă joc de unde lăsasem semn, la bulina negricioasă, de sub cicatrice. Ne hotărîsem să luăm toate volumele de poezie împrăştiate prin bibliotecă după noi în rucsaci şi am cărat ca doi măgăruşi cuvintele de piatră. Am luat trenul de Constanţa şi ne uitam unul la celălalt în vagonul plin. Citeai ceva ce nu-ţi plăcea, vedeam după cum îţi încruntai sprîncenele. La geamul de pe hol ai început să rupi cîte o filă şi să botezi fiecare zarzăr ce pleznea catolic trenul. Cu unele pagini te-am învăţat să faci avioane care să zboare mult, să-şi fete rimele prin cine ştie ce baltă, sub cine ştie ce oac de broască fără jenă. Am ţipat în gura mare şi te-am luat prin surprindere, pe tine, pe aviatorul de hîrtie, România, ţara mea de poeţi minori, molestaţi în bla major, mă uit la buzele tale vineţii de la curent. Mă vrei, te uiţi în felul ăla inconfundabil la mine şi mie îmi place să te pun pe jar aici, între oamenii pufăitori şi seminţari, îmi muşc buza şi tu mă prinzi de mînă. Respiri accelerat, te umfli şi eu, ca un pisic, mă fac mică şi-ţi îndes un ghemotoc de hîrtie în gură. Rîdem amîndoi printre zarzării păgîni şi stîlpii goi.

– Je bois systématiquement pour oublier le futur proche, ces gares moches. Toi, t’es Boris et moi, je suis Borisa, toi, t’es Isidore et moi, Isidora, je suis Elsa et toi, t’es Els. Tiens ce bateau ivre, ces ptyxes, ces forêts de symboles, t’es drôle, mon petit foufou.

O aveai pe Emily în versiunea franceză, eram Emil pentru versiunea română, gînguream amîndoi în engleză. Sînt nimeni! Cine eşti? Şi tu, tot nimeni te numeşti? Atunci sîntem doi – să nu spui! Ne-ar alunga, ştii bine? Să fii cineva, cît de plictisitor! Cît de public, ca un broscoi Să-ţi spui numele cît e ziua de lungă Unui admirativ murdar şuvoi! Era poezia trei din cartea în engleză şi suna aşa de personal, încît am uitat de traducerile care o trădau, care nu prindeau rimele şi jocul din ochii ei. Atunci m-ai oprit, erai geloasă pe Emily, mi-ai astupat gura cu degetele şi ai început să-mi şopteşti la ureche eulalii, găurele proclete, minarete, ţigări pentru pierduţi copii.

– Emily Dickinson a făcut vreodată dragoste aşa cum ar fi vrut, ai revenit iar la ea cu încrîncenare?

– Era pregătită, mai pregătită decît mulţi poeţi cînd vine momentul peste ei ca o ploaie de vară curioasă şi caldă, intrînd peste tot şi descoperindu-ţi corpul tău pe care l-ai folosit zi de zi ca pe o roabă de cărat gunoi.

– Crezi că pielea ei era un pat de flori ce trebuie strînse, mai ales pe lîngă spini ca pielea mea de pe umeri? Treci la alt poet, mon guetteur mélancolique.

Poeziile citite în curul gol îţi descoperă sensurile nebănuite ale rimei sau ale cuvîntului potrivit. Iţi citesc eu o poezie la întîmplare, apoi tu mă muşti tare, apoi tu citeşti şi plîngi. Radiguet e atît de bun încît te fărîmiţezi. E nevoie de picioare puternice care să te facă să zîmbeşti din nou ca o fetiţă ce-şi primeşte jucăria preferată. Baudelaire se citeşte cel mai bine pe piele. Şi aşa nu foloseai acel ruj fuchsia, aşa că-mi ajunge pentru catrenul meu preferat. Te gîdilă, ştiu, dar cuvintele trebuie să se împerecheze cu cutele de pe spatele tău modiglianic. După, Verlaine trebuie să fie scris pe burta ta şi nu ştiu dacă buricul sau sfîrcul tău drept va fi punctul. Ne e foame. Nu sîntem nemuritori ca poezia, sîntem reci ca Echenoz şi vrei să-ţi laşi gura să imite şobolanii care orice iau la ros, îmi sorbi gura pofticioasă, îţi laşi sînul în gura mea la stors.

Ne îmbrăcăm şi devenim gri în drumul nostru chinuitor spre scaune şi birouri de tortură. Cărţile de poezie sînt peste tot prin casă şi avem lipite pe piele pagini din ele, frînturi, strofe memorate în zilele în care ne drogam cu soare.

Urmăream păsările împreună pe bloc şi-ţi lăsai capul pe genunchiul meu, mă întrebai de ce nu putem să zburăm şi noi, iar eu îţi spuneam că pînă şi păsările sînt legate şi speriate. Începeai să rîzi şi-mi spuneai că trebuie să ne aruncăm de pe bloc ţipînd poezii precum porumbiţe coapte. Apoi ne întindeam pe spate şi ne uitam la cer, nimic nu mirosea mai divin decît părul tău blond pe smoala toarsă de vînt. Te zburleai ca un cuvînt arhaic, te pisiceai şi voiam să rămîn treaz, să fiu cerebral, să aflu adevărul, dar mirosul tău era sfînt. Adormeam amîndoi, brotaci goi, în leagănul nesfîrşit al mărilor de beton.

(Florin Spătaru)