În martie spre sfârșit de lună înfloresc cireșii. Asta se întâmplă în Japonia, o țară în care mi-am dorit să ajung de când aveam doisprezece ani și primisem o drăcovenie de joc electronic. Pe spatele carcasei din plastic alb cu dungi roșii scria, gravat, cu linii ferme ”Made in Japan”. Tot în martie mi-am spart dinții din față sau strungăreața cum spunea bunică-mea și în exact aceeași lună m-am și născut.

Era tot martie când m-am mutat în orașul cel nou. Clădirile înalte, bulevardele largi și oamenii mă făceau să cred că nimerit într-un univers nou, promițător, din care voi face și eu parte pe deplin în ceva timp. Mâncam naivitate pe pâine atunci (încă o mai fac dar în doze mult mai mici și asta prin weekend-uri după zece beri în sus și minimum 100 de votcă). După trei ani de lucrat și trăit în orașul cel nou, am început să văd lucruri.

Îmi plăcea să observ oamenii. Uneori îmi notam într-un carnet de buzunar înfățișările lor, felul în care erau îmbrăcați și cât de drepți mergeau. Cu timpul am devenit amator la tras cu urechea. Îmi luam carnetul și un pix, mă postam în cele mai aglomerate zone ale orașului și ascultam ce vorbesc oamenii între ei. Mă întorceam acasă după patru sau cinci ore cu carnetul plin și o durere suportabilă în încheietura mâinii drepte.

Răsfoiam carnetul și alegeam cele mai bune replici pe care seara le șlefuiam în vorbe și dialoguri ale unor personaje fictive din capul meu. Încercam să scriu nuvele de mai bine de patru ani și nu simțeam că-mi iese. De câteva ori dădusem câteva texte amicilor iar, după lecturi, nu știu cât de serioase, feedback-ul era preponderent bun. Cu toate astea, eu tot nu simțeam satisfacție. Mi se părea totul superficial și începusem să am o relație de amor cu nihilismul.

Mă trezeam cu un gust amar pe limbă în fiecare dimineață. După doza de cafea și patru sau cinci țigări, mă grăbeam către birou într-un metrou aglomerat care simțeam că se prăbușește peste mine. Am schimbat de atunci patru locuri de muncă dar nicăieri nu am fost pe deplin mulțumit. Pe măsură ce zilele au trecut cred că m-am obișnuit cu situația și contextul în care viața mea de atunci se scălda.

Orașul nu-mi mai părea un străin cu palton murdar, iar oamenii parcă formau aceleași patru sau cinci tipologii. În mod ciudat, iubeam și detestam orașul. O dată pentru că, în cele mai proaste momente, devenea sufocant, iar, în al doilea rând, mă fermecau stereotipia și consumerismul după care se ghidau oamenii din el.

E adevărat că, oricât aș vrea să mă împotrivesc și să fiu un aprig contestatar, și eu făceam parte din aceeași gloată. Câteodată am impresia că sunt un mitoman îngălat ce se plasează deasupra celorlalți dar de fapt e la fel de țăran și mediocru ca majoritatea. Nu știu cât de adevărată e teoria asta, dar sentimentul de mitomanie îl port cu mine de pe la cincisprezece ani.

După ce am molfăit la felul în care sunt job-urile și oamenii din oraș, a început să mă copleșească nevoia de companie. Evident, simțeam nevoia de afecțiune și sex ca orice alt mamifer întreg la cap și cu hormonii dansând pe umeri în fiecare zi. Pentru că niciodată nu am fost bărbatul fatal, nici nu am avut curajul sau tupeul de a aborda prea multe fete.

Cât am locuit în orașul de baștină, am trecut la activ trei relații mari și late. Și, că le numesc relații, mi se pare o exagerare grotescă. Au fost doar niște copilării ce nu s-au întins mai mult de trei luni fiecare. Din ele nu am înțeles mare lucru, decât poate cum să sărut și cât de strâns trebuie ținut cineva de mână până să înceapă să-i transpire palma.

Atunci când am cunoscut-o pe Jacqueline era tot martie. La două zile după ce împlinisem douăzeci și patru de ani, ieșeam dintr-o cârciumă ușor amețit și cu o singură țigară în pachet. Era trei noaptea și aveam de mers pe jos aproximativ douăzeci și cinci de minute până acasă. Îmi plăceau plimbările nocturne după periplurile cu alcool. În primul rând că îmi dădeau ocazia să judec mai limpede, și reușeam să îmi aduc gândurile până la un punct.

Dar când doream să iau o decizie, se distrugea tot echilibrul în capul meu și nu mă luptam deloc să-l reinstitui. Credeam că așa gândeam eu. Încă necopt sau pregătit pentru a lua decizii mature. Mă mințeam singur de fapt, pentru că depresia îmi era bun prieten de vreo doi ani. Nu doream să recunosc asta și nici nu luam în calcul că ar putea fi o problemă faptul că beam până când nu-mi mai simțeam picioarele.

Cu vreo zece minute înainte de a ajunge în fața blocului unde locuiam, am traversat interesecția străzilor Traian cu Filantropia și așteptam să prind verde la semafor. Nu mai circula nicio mașină la ora aceea dar, beat fiind, îmi luam toate măsurile de precauție. Omulețul verde s-a aprins în fața mea și am călcat zebra cu pas domol. Pe partea cealaltă a străzii văzusem două persoane care discutau. Un tip și o tipă. El, înalt, cam la un metru optzeci, ea, slabă, cu părul prins în coadă și niște pantaloni galbeni.

Am trecut de ei nebăgând de seamă discuția aprinsă care-i ținea înrădăcinați pe trotuar. Tipul îi reproșa ceva urlând ca un apucat în timp ce ea plângea discret. În general nu suport conflictele și le evit pe cât de mult pot. Am o teamă de confruntări destul de mare și asta se datorează cred puterii mamei de a mă manipula și înjosi până la stadiul de copil de clasa a treia. În fața scării am scos cheile din buzunarul drept și, cu mare migală, am răsucit-o în broască.

Ușa s-a deschis, eu am zâmbit pe interior, mă gândeam la patul de la etajul doi ce mă aștepta să-l mototolesc puțin. Din spate însă o mână a aterizat pe umărul drept. Am tresărit la început, pentru că mi-am mai luat pumni în nas fix în momente neașteptate.

M-am întors, dar pumnul nu a mai venit. Fata de la intersecție stătea în fața mea cu tot cu pantalonii ei galbeni. Printre lacrimi mi-a povestit că prietenul ei a dat-o afară din apartamentul pe care-l închiriau împreună și m-a întrebat dacă o pot ajuta cu un telefon mobil. Voia să-și sune o prietenă la care ar putea să doarmă pentru cel puțin o seară. N-am refuzat, mai ales că avea ochii plini de lacrimi și o față pe care aș fi privit-o trei luni fără să mă plictisesc.

A sunat dar prietena nu i-a răspuns. A mai încercat la încă trei persoane dar nimeni nu auzea telefonul la ora aceea din noapte. Supărată, s-a sprijinit cu spatele de zidul blocului și s-a prelins până când a atins pământul cu pantalonii galbeni. Cam aici a fost punctul critic în care existența mea cu alcool, depresie, analize interioare și observat oamenii s-a deșirat. M-am oferit să-i dau o mână de ajutor și să poată dormi la mine în seara respectivă.

La început mi s-a părut o propunere cam idioată din moment ce nu mă cunoștea și aș fi putut fi orice dubios care ar putea profita de ea. Mi-a spus cum o cheamă. Jacqueline. În timp ce i-am rostit în minte numele ceva mi s-a mișcat în cap. A stat ceva să se gândească la propunere și am poștit țigara pe care o mai aveam în pachet. Când am terminat de fumat, s-a ridicat și mi-a spus că acceptă, așa că Jacqueline a intrat în viața mea în martie, la trei dimineața, cu niște pantaloni galbeni evazați și lacrimi pe obraji.

În iunie făceam trei luni de relație cu Jacqueline. Prima lună a fost surprinzător de bună pentru mine. Nu mai purtam griji pe umeri și speram ca starea asta visătoare să dureze o veșnicie, sau măcar până când aveam să mor. Atunci când eram mic trăiam cu impresia că ceva e în neregulă cu mine. Nu credeam că judec lucrurile la fel ca alți copii și întotdeauna preferam să mă izolez de grupurile mari.

Tocmai de aceea nu am avut niciodată mai mult de patru prieteni, iar cu ei rar ieșeam în grup. O senzație de sufocare mă apucă de fiecare dată când fac parte dintr-o haită de oameni strânși la o masă. Poate e un fel de claustrofobie socială dar, am descoperit, și asta odată cu etapa Jacqueline, că nu pot petrece prea mult timp cu cineva. Țin mai mult la timpul meu cu mine decât la timpul cu altcineva. De aici, și problema. În luna a doua Jacqueline nu cred că se schimbase prea mult, doar că mă schimbasem eu. Sau schimbasem percepția și felul în care mă raportam la tandemul ăsta numit relație. Nu îi mai puteam suporta prezența mai mult de o oră pe zi și mă irita faptul că ea își dorea să facem totul împreună. Încă mai avea pantalonii aceia galbeni, dar în capul meu se cristalizase ideea că, dacă i-ar fi probat, sigur nu i-ar mai fi venit.

Dimineața mă străduiam să nu fac vreo criză de nervi, pentru că, până să plece la serviciu, își pierdea vremea stând pe capul meu, agățată și călare pe corpul meu proaspăt trezit. Poate sunt eu dificil, însă Jacqueline se transformase din tipa de la trei dimineața care-mi răpise privirea, într-o fetiță de 15 ani la prima dragoste. Orice mișcare aș fi făcut în timpul liber, ea trebuia să fie acolo. Orice activitate, fie că ar fi fost cu prietenii sau doar cu simple cunoștințe, trebuia raportată, analizată și întreprinsă cu acordul și compania ei.

Apoi a revenit o perioadă de tăcere și închidere într-o celulă fictivă de închisoare pe care cu propriile gânduri am reușit să mi-o croiesc. Nu mă mai recunoșteam și Jacqueline devenise două personaje în viața mea: unul negativ și unul pozitiv. Era doctorița Hyde care îmi devora tot conținutul și Miss Jekyll ce putea să fie atât de înțelegătoare. Dar, în cele din urmă, o simțeam ca pe cucoana Grinch ce-mi șterpelea Crăciunul din fiecare zi.

Pe de o parte, nu mă puteam rupe de afecțiunea și sexul oferit. În același timp, nu mai puteam suporta controlul și lipsa independenței. Mă consumam în spatele unei lașități enorme. Dacă renunțam la relația asta, nu doream ca ea să sufere dar, în același timp, nici mie nu îmi convenea că sufeream și mă simțeam captiv. De aici au pornit dilemele și o suită de presiuni pe care le simțeam în cârcă zilnic.

La serviciu nu mă mai puteam concentra și aveam momente în care uitam de mine. Mă afundam într-o stare de analiză și pierzanie îngândurată din care ieșeam foarte greu. Fiecare venire acasă sau weekend petrecut în preajma ei acționau ca o freză de dentist ce-mi rodea oasele minții. M-am gândit de câteva ori cât urma să mai dureze până când fie explodam și clacam, fie deveneam un animal docil care nu mai e în stare să judece pentru sine.

Din punctul acesta depresia a înflorit ca un mucegai pe o pâine lăsată în sertarul din bucătărie cel puțin două săptămâni. Simțeam cum persoana asta intrată pe neașteptate în viața mea mă mănâncă de viu. Eu eram cel prins ca o muscă în plasa unui păianjen cu pantaloni galbeni, eram neputincios. Aveam să-mi aștept judecata de apoi în colții tarantulei Jacqueline și, împăcat cu asta, îmi trăiam zilele dând din aripi doar ca să mă aflu în treabă. Revenisem la alcool, iar Jacqueline ura asta.

Îmi făcea mustrări de fiecare dată când soseam acasă cu vreo sticlă de votcă sau două peturi de bere. De aici se nășteau certurile infinite care se desfășurau destul de ciudat. Mai întâi primeam urlete și acuzații, după care mă transformam într-un băiețel de clasa a cincea de care Jacqueline avea o grijă enormă. Îmi plăcea jocul ăsta bolnav, mai ales dacă eram suficient de beat. Asta pentru că în starea de beție nu mai puteam reacționa cu nimic.

Primeam pedeapsa verbală, dar știam că urmează sexul de recompensă la atitudinea mea de ,,pisoiașul cuminte al mamei”. Contemplam ideea că Jacqueline e bipolară și la un punct avea să se plictisească de mine, să-și găsească pe altul și să mă împingă sub preșul uitării.

După un an de eu și Jacqueline, nu mă mai recunoșteam. În oglindă vedeam aceeași față, aceiași ochi dar la interior vedeam un copil speriat, hâd și nesigur pe el în dicționarul căruia ,,curaj” era un neologism pe care nu și-l putea explica.

Era tot martie când m-am trezit într-o dimineață cu capul foarte greu. Jacqueline plecase deja la serviciu. M-am târât până în bucătărie și m-am agățat de cana de cafea ca de ultima funie ce-mi putea salva existența. Un tremur puternic în mâna dreapta îmi făcea țigara să trepideze de la sine iar scrumul curgea ca fulgii de nea la mijlocul lui ianuarie. Era vineri. La birou ar fi trebuit să ajung deja de o oră dar nu m-am sinchisit să-mi fac griji pentru asta.

Am verificat telefonul pe ecranul căruia am citit trei e-mail-uri de la serviciu, un mesaj de la un amic, unul de la Jacqueline în care-mi ura ,,bună dimineața pisoiaș” și încă unul de la șeful meu. Pe cel de la șef l-am deschis ultimul și cred că a fost pumnul decisiv în spinarea unui animal cocoșat care încerca să se redreseze de atâta timp. În SMS scria:

,,Ori faci ceva azi, ori nu mai faci nimic dar măcar dă un semn să știm. Nu stăm toți după tine”.

Am înghițit în sec și am simțit cum fumul de țigară inhalat nu se duce către plămâni, ci în adâncul stomacului. Am început să transpir instant și tremuratul de mai devreme s-a amplificat destul de tare. În pijamale, m-am așezat pe gresia rece din bucătărie și m-am încolăcit ca un melc rămas fără casă. Am stat așa cred că treizeci de minute până când m-am ridicat cu o minte foarte limpede și niciun fel de grijă. Știam trei lucruri: trebuia să plec de aici, era necesar să-mi pese doar de mine acum, știam unde vreau să fug.

Niciodată n-am apreciat oamenii care fug și nu dau curs confruntărilor. Dar de data asta eram unul dintre cei care trebuia să-și arunce desaga în spate și să lase totul în urmă. Am vrut prima oară să las un bilet pentru Jacqueline, dar m-am răzgândit. Nu ar fi ajutat la nimic și parcă ar fi răsucit un pic cuțitul fictiv într-o rană pe care tot încercam să o cos și să o repar de prea mult timp. M-am schimbat de drum și am aruncat în ghiozdan câteva haine, o sticlă de gin pe jumătate goală, portofelul și un caiet cu pix.

Mai aveam 800 de lei. Repezit, parcă urmărit de demonul care îmi stătea pe umeri m-am decis să merg la Emi. Are casă în Brașov și niciodată nu mă refuzase dacă vroiam să dorm la el câteva zile. De anunțat, nu l-am anunțat că vin, și aici am greșit drastic. În drum spre gară m-am minunat de culorile blocurilor văzute la lumina zilei.

Am zgâit ochii la oamenii care treceau pe lângă mine. Eram un sălbatic ieșit din peșteră și uimit de câtă forfotă avea orașul în care locuiam. La toneta de bilete femeia care m-a servit s-a uitat cu scârbă la mine pe sub o pereche de ochelari cu lentile mari și rame groase. M-am dus spre linia de plecare și am urcat direct în trenul garat. Mi-am găsit un loc la fereastră. Când trenul s-a urnit din loc, începuse să mă încerce somnul. În compartiment cu mine mai era o bătrânică ce insista să tricoteze fără oprire.

Somnul s-a instalat complet cam în 20 de minute după ce am părăsit gara. M-am afundat într-o pătură neagră de gânduri și voci care rosteau aceeași propoziție. În jurul meu nu vedeam niciun fel de lumină și mă zbăteam incontrolabil în căderea în care eram. La un punct am cedat și m-am lăsat dus de val sau de gravitația acestei găuri negre în care survolam panicat. Atunci când am deschis ochii câteva raza de soare se jucau pe podeaua compartimentului.

 

M-am întins leneș și am căscat. Poate o înghițeam pe bătrânică. Dar ea nu mai era acolo. M-am uitat pe fereastră și am văzut multă vegetație. N-am distins în ce haltă eram sau dacă ajunsesem de ceva vreme în depou. Mi-am luat ghiozdanul cu haine și am ieșit din compartiment. Pe culoarul vagonului nu era nimeni și nici în celelalte compartimente nu se vedea țipenie de om. Am tras de ușa de acces a vagonului și am coborât. În fața mea se înălțau o clădire măricică și un peron foarte lat. Niciun semn de localitate sau nume de haltă. Dar n-am realizat pe moment. În stânga și-n dreapta nu exista nimic în afară de câmp. Din tren nu se auzea nimeni, așa că am mers până la locomotivă să întreb ce se petrece.

Înăuntrul mașinăriei nu era nimeni. Toată lumea dispăruse cât eu dormisem sau poate dispăruseră toți în gaura neagră în care tot picam visător. De la locomotivă am mers în capătul celălalt al trenului căutând orice urmă de om. Nimic. Nimic nici aici. Mi-am aprins o țigară pe peron și am fumat-o stând jos pe ghiozdan. Telefonul! Da, telefonul. Pot să sun să întreb la gară ce s-a petrecut sau mă pot uita pe o hartă și să dibuiesc cum ies din zona asta, mi-am zis. M-am pipăit frenetic dar telefonul nu era în niciun buzunar. Am răsturnat ghiozdanul și am căutat în toate buzunarele posibile. Începuse să adie vântul și două perechi de chiloți au fost înșfăcate și purtate până aproape de un coș de gunoi ruginit. Răsturnasem tot conținutul direct pe asfaltul peronului fără să-mi pese de praf sau mizerie.

Fără telefon am început să mă sufoc. Nu percepeam unde aș fi putut să-l pierd. Baba din compartiment! Da! Baba îmi furase telefonul ca să-l vândă și să-și mai cumpere lână pentru planurile ei de croșetat cel mai mare fular din lume, mi-am zis. Pufneam de furie și fără să mă mai controlez am urlat ,,Baba pulii mele. Vreau telefonul înapoi!”. După două ore de stat și fumat pe peron, câțiva nori s-au cantonat chiar deasupra gării. Mă durea groaznic în gât de parcă mă păștea o frumoasă infecție ori vreo răceală sâcâitoare. M-am mai uitat încă o dată în jur și vedeam doar câmp. Câmp nesfârșit cu bălării semi-uscate și pământ scorțos. La cum se certau norii între ei, probabil că-n câteva minute o ploaie avea să-mi completeze ziua ,,magnifică” pe care o avusesem.

Am decis să-mi încerc norocul în gară și m-am apropiat de ușile vechi cu geamuri prăfuite și crăpate pe alocuri. Am deschis ușile și am pătruns direct în sala de așteptare la capătul căreia erau casele de bilete. Înăuntru un miros stătut se potrivea perfect cu mobilierul vechi. Câteva bănci din lemn cu vopseaua sărită de pe ele, două coșuri de gunoi din metal și un ceas mare, rotund, agățat în centrul sălii. De la curentul și vântul de afară ușile s-au trântit în spate și m-am speriat la bușitura puternică ce m-a luat prin învăluire. Am explorat sala și n-am găsit nimic concret care să-mi spună unde eram.

Am scormonit în cel mai apropiat coș de gunoi și, printre ambalaje de ciocolată și pungi de semințe, am găsit un ziar datat 23 martie 2000. Cum 2000? Parcă eram în 2015. Ori au greșit ăștia anul, ori visez și toată situația e o gogomănie pe care creierul mi-o servește într-un moment de panică, mi-am zis. M-am ciupit aducând în discuție ,,E un vis. N-are cum. Ce căcat. Trebuie să mă trezesc”. Dar nu a mers. Eram tot acolo, în sala unei gări de cine știe unde, cu praful care mă accepta și băncile ce mă priveau ca pe un intrus care sabotase planul lor de liniște pentru ziua respectivă. Oare ce făcea Jacqueline acum?

Am stat trei zile în gara aceea. Mi-am descompus singur gândurile și le-am întins pe peron. Am dansat în jurul lor și le-am împrăștiat pe șinele de tren. Am urlat la lună în nopțile senine și brusc am devenit mut. Nu mai puteam scoate niciun sunet pe gură.

Era martie când am văzut alb în fața ochilor. Patul de spital pe care stăteam avea cearșafurile pătate. În tavan puteam distinge petele de la cine știe ce inundație trecută și uitată. În dreapta mea erau Jacqueline, mama și  Eduard, un vechi prieten din liceu. Toți trei mă priveau cu ochi blajini. Am încercat să vorbesc cu ei, dar nu-mi ieșea nimic pe gură.

Când a sosit doctorul le-a spus sec: ,,Și-a rupt corzile vocale. Cred că a urlat mult și nu a știut să se oprească la timp”. Am auzit vorbele bărbatului cu mustață trecut de patruzeci de ani și am zâmbit. Mama plângea, iar Jacqueline mă privea tristă. Am înghițit în sec și am închis ochii strângând puternic cu mâna dreaptă de salteaua patului.

Chiar și acum mai am în cap pantalonii aceia galbeni și seara în care Jacqueline mi-a intrat în gând și-n viață.

(Andrei Constantinescu)