La jumătatea dintre est si vest, puțin mai sus de buric, la 30 de km de Centura Scapulară, s-a produs, de foarte demult, în urma unui cutremur cumplit, o fisură atât de adâncă și de îngustă în stâncă, încât lumina soarelui nu îi poate atinge fundul. În acest canion trăiește o civilizație din vremea fenicienilor, dacă nu chiar dinainte, că nici eu nu mai știu exact. Acești oameni au așezări săpate în stânca roșie cum e carnea de porc proaspăt tăiată și sunt împărțiți pe ierarhii. Cei mai privilegiați, Prestigioșii, ocupă primele etaje din stâncă, acolo unde lumina bate cel mai puternic și nu coboară niciodată jos, în tenebre, lăcaș al celor mai îngrozitoare lighioane și al celor mai oropsiți oameni de pe Pământ. Niciunul de sus nu a călătorit jos si niciunul de jos nu a ajuns vreodată sus, în afară de câte un turist rătăcit care, ,,din greșeală”, a trecut dincolo de granița Luminii, și nu s-a mai întors niciodată.

Dintre toți Prestigioșii primelor etaje, cei mai fertili, mai fericiți și mai mângâiați de Soare, medici, avocați, cercetători, descoperitori ai piramidelor din Egipt, exploratori ai deșerturilor din Sahara până la Polul Sud, preoți, astronauți, chiar medaliați ai Jocurilor Olimpice sau campioni la șah, nimeni nu a căzut în întuneric. Mai puțin unul singur, artistul, cel mai respectat și mai scăldat în Soare, proprietarul  celui mai mare și mai luminat balcon de la primul etaj, cel mai însorit și mai râvnit. El e singurul care coboară în adâncuri și se întoarce. Este singurul care cade în bezna cea mai cumplită din lume. Timp de trei ani lenevește pe balcon, cu nasul în cele mai înmiresmate flori, înconjurat de cele mai frumoase făpturi. Artistul este prea fericit. Un hedonist în căutarea perfecțiunii. Când fericirea lui atinge maximul și se apropie de suprem, aura lui luminoasă radiază atât de tare, încât până și cei din tenebre încep să zărească pâlpâiri la capătul tunelului. Atunci aripi încep să îi crească și, ca să nu își ia zborul de atâta plăcere, vine timpul când Prestigioșii îi retează aripile de la baza omoplatului și îl trimit în vacanță la fundul prăpastiei. E momentul să trăiască cele mai zvârcolitoare sentimente. Să fie privat de Lumină alături de ceilalți locuitori ai Adâncului Canion. Dar artistul știe. Este suferința care îl face artist.

La plecarea lui, stânca începe să curgă în șiroaie. Și curge, și tot curge, uneori cu lunile, alteori cu anii, mai abundent sau mai puțin, în funcție de cât de mult suferă. Asta îl face să fie cel mai Prestigios dintre Prestigioși. Cu toții îl respectă, din înalturi până jos, în abis, unii îl invidiază, altii își lasă meseriile pentru care sunt predestinați pentru a încerca să fie și ei artiști. Unora nu le cresc aripile, alții cad, dar nu se mai întorc niciodată și stânca seacă de la atâta curs. Aceste schimbări dezechilibrează mediul și pot aduce chiar noaptea, cum s-a întâmplat cu un important cancelar al Germaniei care a făcut să curgă stâncile cu așa abundență, că a fost noapte timp de cinci ani peste Canion.

Pe măsură ce coboară, îi cunoaște pe Timor, Anxietas, Dolores și pe frumoasa Depressia, care numai ei știu ce secrete îi spun, ce tratamente îi fac și prin ce experiențe trec împreună, pentru a trezi Inspirația creatoare fără de care nu se poate întoarce la Lumină.

Atunci când roca nu mai curge, Prestigioșii știu că el se va întoarce acasă, plin de inspirație și de creație, își va dezveli noua capodoperă și cu toții se vor bucura și vor sărbători 40 de zile și 40 de nopți în cinstea sa și el va fi eroul etajelor Luminii, și o va întâlni din nou pe Extasia, cea mai frumoasă dintre muritoare, căci toți sunt niște muritori. Mai puțin Artistul.

(Maria Bilius)