13669558_10201902890212090_1990171393628934163_nAm tot călătorit în ultimul timp. Mult în lung, mai mult ca-n lat. De curând am fost în SUA, cel mai de curând am fost în Vamă, dar aia e alt fel de călătorie. Se leagă, sper că totuși n-o spun degeaba.

Am mai fost în SUA, nu e nimic prea nou, chiar dacă s-au schimbat multe lucruri. Evident, din momentul în care am călcat pe pământ american, am părut mai mică, mai copilă și mai speriată de ce s-ar putea întâmpla în jurul meu.

Nu neapărat într-un fel rău, dar într-un fel oricum.

Nu știu dacă ești țăcănit când ești contrastant, dar cred ca poți fi țăcănit oricum oriunde, doar pentru ca ești contrastant.

Am ajuns mică, infimă și, conștientă de nimicnicia mea, începeam să-mi dau seama de grandoarea vastului pământ aproape neatins în prima pădure/ revervație în care am fost. Eram acompaniați de vulturi și capre imense care ne tăiau calea, râuri prea mari și prea neadânci. Mici, prea mici ca să ne sesizeze cineva.

Ne-au purtat drumurile prin orașe pe care nu aveam de ce să le vizităm, dar care au fost absolut fascinante oricum. Mici, tot mici ne simțeam.

Din păduri, am ajuns în deșert, în Canion, unde ne-am simțit tot mici, uscați  și netranspirați – într-un loc mort, cărămiziu, dar mare.

M-au bușit toate emoțiile deodată în Marele Canion, când, cât vedeam cu ochii nu vedeam nimic, sau vedeam hău. Crăpa-i-ai capul precum piatra-n patru. Și i-a crăpat, că altfel n-am fi văzut chiar nimic. Acum mult timp a crăpat, și așa și-a luat denumirea de Eagle Point.

Deci o crăpătură mare, într-un loc mort, cu tufișuri de aloe din care săreau niște bețe ca niște cruci sau pietre de mormânt.

Toate cele de acolo țipau a pleacă dracului de aici, bine c-ai văzut-o și pe asta. Dar transa mea era foarte mare.

Am plecat într-un final înapoi, la peisaje de carton unde, dacă mă uitam prea mult într-un singur loc, îmi venea să trântesc la pământ panoul frumos desenat. Să văd ce e în spatele iluziei ăsteia în fața căreia mă simțeam prea mică.

 

Am ajuns în Vegas și, în nebunia mea, evident nu a mea, am început să caut mirosuri, ceva de pipăit, orice care să mă poată convinge de ceva, de orice, dar tot căutând și pentru că nu găseam nimic, mă speriam după care mă bușea râsul.

Căutarea mea continua acolo, sigur era de fapt căutarea răspunsului la întrebarea: Ce se întâmplă cu oamenii aici? Unde și de ce asamblăm asta?

În fine, la un moment dat am intrat atât de tare în transa asta încât devenisem cam teleghidată în gândire.

Dar îmi spuneam, în cel mai ironic mod posibil: uite că mai sunt mulți Iisuși în lumea asa (vezi fig.1). Proști, dar mulți. Și care-s proști și care-s mulți?

În lumea filmelor de altădată și a iluziei eterne.

Problema e că iată cum vine de se leagă țăcăneala asta indiferent de geografie. După cum spuneam, după momentul America, a urmat momentul Vama Veche unde, după câteva sticle de wiskey, mi-am dat seama că adevărul ăsta al iluziei poate fi peste tot. Dacă e cu tine, va fi cu tine peste tot.

 

 

Așa, în derâderea ta, ai devenit, subit, dubiosul grupului, dar din păcate nu prea mai e un grup pe lângă tine. Este decizia ta ce faci cu informația asta, nu?

Să poți fi singur într-o mulțime de oameni. Să fii prietenul tău, pentru că afară nu e ca înăuntru. Dar nici înăuntru nu e afară.

 

Și, dacă te mănâncă pe tine în cur să deschizi ochii și să te uiți în jur, poate chiar să dai la o parte pâcla de pe ochi, parcă ușor-ușor, dar precis, dai într-o ușoară țăcăneală. Cel puțin la început e ușoară. Pentru că, după aia, devine din ce în ce mai profundă și iată cum individul țăcănit devine din ce în ce mai contrastant.

Iar el trebuie exclus, nu?

Exclus.

Dar parcă ai sta, dar parcă oricum n-ai fost acolo niciodată.

 

(Cristiana Cott Negoescu)