– Te-ai gândit oare că țăcăneala asta a mea inofensivă cu schimbatul lui „Bună ziua” în „La revedere” reliefează de fapt țăcăneala mult mai periculoasă în care e angrenată omenirea și din care pare că nu mai iese?

Formulele de adresare parcă ne limitează percepția la un nivel destul de instinctual, de parcă suntem în continuare niște mamifere și ne ghidăm doar după cum ne învârtim unii în jurul altora. Stai, chiar facem asta încă. Deci, n-am evoluat?

– Da.

– Refuz să mai fac dansul ăsta.

– Ce faci tu acuma e tot dans. Scoți artileria grea la înaintare cu scopul de a mă impresiona prin felul tău mai cu moț de a fi. Și reușești.

– Ah, da? Ce mediocru sunt! Mă simțeam sincer mult mai lucid. Ce sentiment de mamifer pot să am acuma! Până și un mamifer poate să-și conștientizeze condiția de mamifer.

– Hihi.

– Mu!

– Miau!

– Nu!

– Nu?

– Nu! Refuz să mai dansez.

– Deci n-o să-mi mai zici “La revedere!” când ar trebui să ne salutăm de bun găsit?

– O să te salut de rămas bun când încă mai stau?

– Tot dans.

– N-o să mai zic nimic?

– Tot dans.

– Cum adică tot dans?

– Pentru că e cu context.

– Mda, la țăcăneala asta nu mai am ce să zic.

– Renunți tu așa ușor?

– Da. M-ai încuiat, haha.

– Ești țăcănit!

– Haha. La revedere!

– Pleci?

– Nu. Îți testam vigilența.

– Bună ziua!

– Chiar că dansăm! Tango!

 

(Nicușor Ghiorghe)