(foto: Pollak Po)

Am fost un copil cu mare atenție la detalii, care vibra la tot ce se întâmpla în jurul lui. Uneori reușesc să intru din nou în starea aia și mă minunez de amănuntele care-mi inundă simțurile.

Când eram destul de mică, baba Marin, o fostă vecină, s-a înființat neinvitată în vizită, iar, la plecare, fix când să iasă din apartament, s-a întors la mine și m-a pupat cu plescăit pe gură, în semn de rămas-bun, de față cu ai mei. Nici n-am apucat bine să înțeleg care a fost faza, am simțit doar ceva cu consistență de meduză și cu miros pătrunzător de alcool cum mi s-a lipit de față, și mi-am plecat privirea spre gresia albastră din hol. Până atunci, cel mai scârbos mi se părea să mă scuipe babele să nu mă deoache, că, ale naibii, nu știau să mimeze, chiar își luau în serios menirea de a-mi salva mie pielea de necuratul. În fine. După plecarea ei, când am rămas doar noi, am simțit gustul sărat-amărui al nedreptății, admonestată de tata să nu mai pup adulții pe gură, dar n-am zis nimic.

Arc peste timp, câțiva ani după aceea, în 1999, eu aveam vreo 11-12 ani, el – 13. Ne cunoșteam de la școală, deși lui nu-i plăcea școala, dar asta nu l-a împiedicat mai târziu să devină desenator de tatuaje în Haga. Când ne-am întâlnit prima dată, eram amândoi de serviciu pe școală, eu – în aripa veche a clădirii, el – în aripa nouă. Apăsam soneria la pauze, îi anunțam pe profii din cancelarie când îi căuta cineva, ne mai cerea profa de geografie s-o ajutăm să care de colo-colo, pe unde avea ore, niște hărți mari, imprimate pe pânză, cu rame de lemn, rulate ca niște covoare sau ca papirusurile. Uneori duceam și câte o pasăre împăiată, insectare, sau borcane cu broaște în formol la vreo clasă prea mare, de patruzeci de elevi, care nu încăpeau în laboratorul de biologie. Erau destul de amuzante treburile astea și mai aveam și ocazia să scăpăm de ore. Din ziua aia când ne-am tot învârtit prin școală ca două găini fără cap, eu și Grig am devenit aproape de nedespărțit. Îmi tot făcea cadou desene făcute de el, cu creaturi bune de un bestiar, și mă scotea în oraș cu gașca de prieteni din cartierul lor cu nume de penitenciar (să zicem, Gherla). Toată lumea fuma țigări cumpărate la bucată de la chioșc și asculta BUG Mafia și Paraziții. Melodiile lui preferate erau Bagabonți 99 (nr. 94) și Degenerația următoare, ajunsesem să știu mai bine cum sunau cântate de el decât originalele.

Într-o seară, parcă am avut un presentiment că urma să se întâmple. Mă îmbrăcasem bine, aveam pe mine geaca cu două fețe, una galbenă, una neagră, cu fermoarul desfăcut, și, pe dedesubt, o bluză fină la atingere și strâmtă, acoperită de fire sintetice, maronii-roșcate, și purtam blugii mei negri preferați. Și, cum aveam un fetiș pentru Crăiasa Zăpezilor, mă dădusem din loc în loc, pe părul împletit, cu un spray argintiu. El avea niște blugi albaștri prespălați și o geacă neagră cu glugă, care îi rămăsese mică lui văr-su. Deși petreceam mult timp împreună și-mi amintesc că râdeam mult, habar n-aveam de ce, doar ne pupasem de câteva ori, dar nu puteam spune că ne-am sărutat, știam și noi că asta se făcea cu limba, franțuzește. Eh, și în seara aia, probabil de la bluza mea fină, care te atrăgea să pipăi din ce material era, m-am pomenit că m-a luat în brațe și că a încercat să își strecoare limba între buzele mele. Am zis să fac și eu la fel, dar niciunul dintre noi n-a prea știut ce să facă cu limba, mai mult ne-am atins vârfurile unul de altul în sens circular. Și probabil că am mai fi exersat o vreme până ne-ar fi ieșit mișcarea, dacă, de Revelion, nu m-aș fi trezit cu el și cu toți prietenii lui din orășelul nostru de provincie la ușa mea, făcând pe băieții din the hood, nu alta. Veniseră, chipurile, cu colindul, după ce umblaseră numai prin case unde, în loc de bomboane și de bani, primiseră de băut. Bestiarul din desenele lui parcă prinsese viață în pragul ușii mele. Hăhăiau toți ca niște abia coborâți din copac din Bandar-log, cântau Paraziții și loveau niște bidoane de plastic între ele pe ritmul muzicii.

„Îmi place vinul sec, îmi place să petrec
La băutură să mă-ntrec, sunt ciumeg
Beau până mor și-am să mor că n-am măsură
Poți să mă salvezi dacă mă coși la gură.”

Și iată-mă pe mine în același hol unde m-a pupat baba Marin, cu picioarele goale pe gresia albastră, gândindu-mă cum să-mi petrec următorii ani până la majorat într-o mănăstire, trimisă departe de casă. Mi-era clar că toată treaba asta trebuia să se termine, devenise de necontrolat. Norocul meu că rapperii din ușă au tăcut când a ieșit mama să le dea bomboane. Când am intrat în casă, tata m-a întrebat: ce-au cântat ăia la ușă, Măriuca? Carevasăzică, nu ajunsese clar până la urechile lui ce s-a întâmplat, așa că eu, cu lecția învățată demult, i-am spus: capra, tată.

După seara aia am devenit tot mai distantă și mai precaută până când, într-o zi, Grig a învățat să sărute de la altă fată.

(Maria Carevasăzică)