Este un loc secret în care obișnuiesc să mă retrag. Închid ochii și lumea se reduce la un moment, la o scenă. Sunt eu și persoana cu care am ceva de împărțit. Consum în imaginar toate (?!) variantele discuțiilor, acolo au loc marile tragedii, despărțirile și împăcările. Apoi vine realitatea. Nimic nu mă va surprinde, îmi zic. Dar știi ce? Realitatea m-a surprins de fiecare dată.

Gândul la primul sărut a apărut odată cu Pasărea spin, filmul. Nici nu mai știu câți ani aveam când l-am văzut. Eram mică, dar înțelegeam. În fața mea, pe ecran, se derula o poveste de iubire. Era o iubire interzisă, așa cum mie îmi erau interzise scenele fierbinți. Când personajele se apropiau, când distanța dintre buze se micșora periculos de mult, mă întorceam și salutam peștii. Aveam în sufragerie un acvariu imens, sute de pești colorați dansau printre alge. Eu le băteam în geam și le spuneam că ăia doi se pupă acum. Și peștii se adunau și mă priveau de dincolo de geam, cu gurile lor căscate. Erau impresionați. Apoi mama îmi spunea să las peștii. Scena trecuse. Ceea ce nu știau ai mei e că stăteam bine cu vederea periferică. Peștii erau atrași de sunetul degetului meu care lovea geamul, iar eu studiam cu coada ochiului ce se întâmpla pe ecran. El o privea în ochi, ea se lăsa moale ca o cocă în brațele lui. Capetele se aplecau în direcții opuse, și buzele se uneau fix în unghiul acela care le face să se lipească ca-ntr-un puzzle. Urmau mișcările ciudate ale fețelor, ale capetelor, de parcă se chinuiau să se așeze, să-și găsească o poziție. Partea asta nu o pricepeam. Apoi buzele se desprindeau cu un zgomot de ventuză, așa mi se părea. La urmă erau privirile. Ea, vițica îndrăgostită, el trăgând aer în piept de parcă revenise dintr-o scufundare.

Scena primului sărut am trăit-o de sute, poate mii de ori, prin toate filmele văzute, prin cărțile cititie, prin toate poveștile prietenelor mai experimentate. Tehnic, știam cu ce se mănâncă. Revistele pentru adolescenți aveau toate detaliile, cum să-l privești, cum să ții capul, ce să faci cu buzele, cu limba, ce să faci pentru ca el să rămână al tău pentru totdeauna. Nimic din toate acestea nu m-au pregătit pentru acel prim sărut. Nici măcar exercițiile practice cu mâna. Cum care exerciții? Știi tu, ții mâna în formă de pumn cu degetul arătător ieșit puțin în afară, ca pentru a ciocăni, și degetul mare flexibil. Între acestea două se formează o gură. Și tu, novicele, îți apropii gura de „buza superioară”, o prinzi ușor și o săruți. La final te simți expert, ți-ai mozolit mâna și ești pregătit pentru the real thing. Dar, surpriză! În realitate apar dinții, apare nasul, apare respirația. Mâna nu te învață că poți rămâne fără respirație.

M-am trezit astfel, prin clasa a șaptea, față în față cu el, băiatul brunet, cu un an mai mare, care, nu știu din ce motive, mi-a cerut prietenia. Obișnuia să se plimbe cu fete de liceu. Și cum stăteam noi acolo, în semiîntunericul scării de bloc, vorbind despre nimicurile de peste zi, fețele ni s-au apropiat și i-am simțit buzele moi. Toată teoria mea s-a dus naibii. Practica pe mână? Un mare zero. Oricât aș fi citit, oricâte filme aș fi văzut, nu mi-aș fi putut închipui senzațiile trăite în acele secunde. Da, primul sărut a fost electrizant. Pluteam. Buzele mele și ale lui erau lipite ca piesele unui puzzle. Scenele din Pasărea spin aveau sens acum. Mișcarea capetelor, zgomotul de ventuză, privirile de după, aerul rarefiat. Totul avea sens.

Atunci și acolo m-am îndrăgostit pentru totdeauna. A fost un totdeauna care a durat fix două luni. Într-o seară ca oricare alta, cu semiîntuneric și buze lipite într-un puzzle electrizant, ne-a văzut tata. Îndrăgosteala mea și-a luat zborul iar eu am revenit cu picioarele pe pământ… până la următorul puzzle.

(Andreea Ban)