Într-un târziu, când s-au uitat în sus, lumea se micșorase, era o cameră sufocată de un tavan prea jos, din straturi-straturi de pânzeturi gri, de parcă ochii ei furaseră tot seninul din cer. Au fost de ajuns câțiva stropi și oamenii au început să se poarte ciudat – de dincolo de norii pâcloși, Marele Păpușar îi mânuia trăgând de firele străvezii de apă. Pe mai toți i-a gonit de pe plajă. Pe copii i-a făcut să țopăie și să chiuie. Iar pentru pictoriță… pentru ea a păstrat cel mai frumos rol. I-a ridicat brațele, a învârtit-o până când fusta largă i s-a ridicat roată în jur, ca apoi să-i cadă, udă și grea peste pulpe.

– Hai și tu, Momoka, i-a zis ea, dansează.

Și au dansat, fără să le pese ce crede lumea despre două femei care se rotesc în ploaie, pe o plajă goală, până amețesc. Nu facem nimic rău, și-au spus, apoi au luat-o împreună la goană, de mână, ca odinioară mama ei cu tânărul frumos, dar neîncrezător, întâlnit pe plajă.

Când au ajuns acasă, era deja seară. Murate, cu hainele reci lipite de trupuri, vorbesc în șoaptă deși casa e goală și așa va rămâne până a doua zi, căci stăpânul casei e într-o călătorie de afaceri, iar copilele sunt la bunici, ca în fiecare vară, în vacanța de Obon. În holul mic, una din siluete caută prin întuneric întrerupătorul, dar mâna ei udă întâlnește împotrivirea rotundă și înfiorată a sânilor celeilalte. Vrea să se retragă brusc, bâiguind niște scuze, dar o mână o cuprinde și îi lipește de spate cămașa rece, îmbibată de apă. Tresare către înainte, ca o ciută speriată, și cade în capcana unor buze fierbinți ca o gură de ceai verde. Vertij. Nu facem nimic rău.

(…)

Cine ar putea spune cât s-au rostogolit trupurile lor, parcă luptându-se, învăluindu-se în mantii negre și groase de întuneric, ca doi încă nedeveniți fluturi, într-o singură crisalidă? Nimeni nu mai știe când, în seara aceea, un fulger a căzut aproape de casa din vârful colinei, ca o semnătură de lumină pe un desen alb-negru. Un tors de femeie, semiprofil din spate, cu umerii aduși puțin înainte, gâtul vag încordat, brațele îndreptate înapoi și… atât.

(fragment din Momoka, povestire cuprinsă în antologia Scrisori din Cipangu – Povestiri japoneze de autori români, în curs de apariție la Editura Trei)

George Moise