Nu planificasem liniştea de după. La asta m-am gândit când am ieşit de la Mega Image, cu un borcan de iaurt în mână. Lichidul răcoros, care răzbea spre omuşor şi, de acolo, spre esofag, unde îi pierdeam gustul, mi-a adus aminte de primul meu sărut, care a avut loc, aşa cum fusese planificat, când am împlinit optsprezece ani.

Vorbeam mult între noi, fetele, despre primul sărut. Şi pentru că nu văzusem pe nimeni sărutându-se pe stradă, în pudibondul nostru orăşel de provincie, în mintea noastră era o chestie confuză, un fel de nebuloasă, care ar fi putut foarte bine să fie Moş Crăciun sau orice alt personaj de teapa asta.

Cu aşa idei clare, binenţeles că m-am speriat când primul meu prieten s-a aplecat să mă sărute. M-am retras şi i-am tras o palmă ca să îmi ascund emoţiile. Ieşisem cu demnitatea întreagă din toată povestea, dar, ca orice julietă cu inima praf, m-am plâns la cea mai bună prietenă, care ştia deja cum e. Ce generoasă a fost cu mine! Mi-a arătat de două ori cum se face: prima dată cu limba ei cărnoasă, rozalie, purtându-se ca un fluture jucăuş cu gâtul unei sticle de pepsi, a doua oară chiar cu prietenul meu, fostul meu prieten de la sărutul/palmă. Plecasem toţi trei de la cenaclu, eram în tren, spre orăşelul nostru neîntinat- pe vremea aceea mai circulau trenurile cu două etaje; eu stăteam cumva nehotărâtă, pe scări, roţile trenului scoteau un sunet sacadat care îmi plăcea la nebunie, iar ei se sărutau demonstrative, în faţa mea. I-am urmărit atentă, dornică să îmi învăţ lecţia; încă îmi mai place să merg cu trenul, dar cu ea nu am mai vorbit niciodată.

Doar pe el l-am sunat. Poate chiar în ziua aceea, când stăteam pe scări, hotârâsem ce aveam să fac peste aproximativ un an. I-am spus la telefon că mă voi săruta de ziua mea, când împlineam optsprezece ani. Şi l-am invitat.

(Emanuela Ignăţoiu-Sora)