Liviei îi zvâcneau tâmplele, iar eu tot o întrebam ca deşteptul dacă nu îi este frig. Voiam, ca un cavaler ce mă închipuiam, să o fac să uite cât de penibil am fost, încercând să o sărut pentru prima dată.
Alesesem banca perfectă, timpul potrivit şi dinţii…frecaţi jumătate de oră cu două paste diferite. Am fost punctual, am discutat degajat despre sesiunea care tocmai se încheiase şi chiar mi-am permis, la un moment dat, să scap „involuntar” o glumiţă despre cadourile pe care zice presa că le-ar putea primi bărbaţii de 1 martie.
Livia doar a surâs discret, demonstrându-mi, cu privirea din ochii ei albaştri, că e mai inteligentă decât mă bucuram eu că e: s-a prins şi de glumă şi de intenţia, aproape meschină, din spatele ei.
Ce vreţi?! Asta-i viaţa: când întâlneşti fata perfectă, abia atunci realizezi că trebuie să te străduieşti mai mult.
Oricum, pe la mijlocul întâlnirii, când totul mergea strună sau uns (depinde ce preferinţe aveţi), începe să-mi colinde prin minte un gând ce până atunci nu părea a fi aşa important: ea sigur nu s-a mai sărutat cu alţi băieţi? În ce mă priveşte, nu eram chiar un începător, dar nici nu stăpâneam toate variantele. Dar ea? Dacă ea le stăpâneşte şi eu mă fac de râs?
Şi, în loc să fiu mai atent la ce spune, investigam cinic mişcările buzelor ei. Uşor vineţii, nerujate, dar delicate şi frumos conturate, se apropiau şi se depărtau ritmic încât ochii mei le sărutaseră deja în toate felurile. Şi, ca orice bărbat care alege „să atace” în momente şi după principii numai de el ştiute, mă apropii cu mină timidă (dar sinceră, credeţi-mă!) şi mă poziţionez astfel încât „atacul” să-mi iasă din prima.
Ce greşeală! Planul meu, meticulos creat, s-a dus naibii. Mi-a confirmat, din nou, că eram slab la ştiinţele exacte: viteză prea mare, unghi incorect, distanţă greşit calculată, vizibilitate redusă şi frânare zero.
Buzele mele, avide după ale Liviei, au întâlnit nasul ei rece şi îngheţat. Atunci, mi-am dat şi examenul de literatură, bolborosind replica serii: „Ai îngheţat toată!” Şi am început să-i masez spatele şi umerii cu o forţă (v-am zis că stau prost la ştiinţele exacte) prea mare şi o mişcare enervantă.
Nu observam genele ei lungi acoperind discret ochii scăpărători, buzele lipindu-se tandru, obrajii surâzând şi tâmplele ei zvâcnind gata să explodeze. Nu, eu eram preocupat de masajul mai potrivit sacilor de cartofi.
De aceea, şi astăzi, când se trezeşte dimineaţa, când se culcă seara, când vine de la serviciu sau oricând pot, exersez săruturi pe ochi, pe frunte, pe obraji, pe bărbie, pe nas, pe urechi – restul le ştiţi voi, nu le mai enumăr – şi, mai ales, pe gură. Şi, Doamne, ce-mi mai place să exersez!
Nu mai sunt tot timpul punctual, dar glumele i le spun acum doar că să-i redescopăr zâmbetul cuceritor, fără alte intenţii stupide. Folosim aceeaşi pastă de dinţi, că e mai practic, iar băncile au devenit toate perfecte.
Iar când vorbim, ascultându-ne unul pe altul, descifrez în ochii ei, la fel de albaştri, că acel sărut, atât de nereuşit, a fost într-adevăr primul.

(Ioan Antoci)