Ăsta-i marele meu cînt de dragoste
ieri am fost la o bilă şi tacu’ mirosea-a tine
iar achim, de sub bronzul lui proaspăt de cuba, mi-a zis
            joci fantastic, apoi am băut cîte-un doppel
gin şi-am fumat havane de 10$, la miezul nopţii ne-am
            suit pe cămin şi-am aruncat cu pietre-n
copacii burtoşi picotind, şi stînd lungiţi sub clarul de
            lună, ca două lumini bulucite, ne-am
înălţat cum remedios către cer, către regenwald, unde
            tu, fiară albă în salt, te iveşti prin ferigi.
E poemul pe care nu-ndrăznesc să îl scriu, poemul care
            ţeasta-mi umple cu vată de zahăr, de vin
puştii să mi-o înfăşoare pe băţ, pînă cînd, învîrtindu-se
            ea se umflă cum roata din prater, şi tot
rostogolindu-se cade-n osloplatz, o einer, chiar în faţa
            blocului tău, o keiner, o niemand, o du.
Obosită, încercănată, dar totuşi frumoasă, zîmbind
            de sub prosopul orange ca dintr-o portocală
himeră ce-ţi fîţîi trupul plin prin camera mea, pînă
            cînd el, din umeri, aripi începe să dea.

Ce nu ştim este singurul lucru pe care-l ştim, iar ce
            n-avem singurul lucru pe care-l avem
unde nu sîntem e singurul loc unde sîntem, unde nu
            luminează roza, singura roză se află.
Am trăit şi-am dorit, din kagran pînă-n grinzing, umbrele
            ni le-am îmbrăţişat, ochii ne-am sărutat
am văzut cum zorile pleoapa-şi ridică, dintr-o cameră
            de cămin răcoroasă şi mică, sîntem unul
dar nu acelaşi, sîntem un sex tremurînd înspre stele
            şi-o pieliţă strălucitoare sfîşiată de ele
sîntem un ochi de lanternă în negură-ntins, cu lacrima
            peste ape căzîndu-i, o dark dark dark
membrană-n care codiţa minţii mele se zbate, pînă ce
            sfera de neant, în zvîcnet, străbate.

Tot ce-am trăit alături de tine, de la cheful monikăi
            unde ne-am cunoscut, pînă la serile
cînd, citind vreun le monde vechi în barul irlandez, te
            aşteptam în meidling ca soţii blazaţi.
Şi îmbufnările tale, şi motanul nenăscut nińo, acum
            zis vasile de gras ce-i, apoi felul cum
n-ai vrut să mă săruţi pe plaja de la majestic, dar
            mai tîrziu, m-ai tras realmente în tine
şi-ai plîns în braţele mele, iar lacrimile tale aveau
            gust de nisip, tot ce-am trăit împreună
plutind pe ring, de la bristol spre hotel capricorno
            în faţa pianinei lui paik, a cinei lui hahn
toate nessurile făcute de tine dimineaţa, drapată-n
            pijamaua mea, şi rujul pe care ţi l-ai
uitat posesiv în baie, chipul tău surîzînd din oglindă
            străluminat de plăcere şi-ndrăgostit
chipul tău, de ochiu-mi răsfrînt şi iarăşi în tine ivit
            liebe, -ntre ape bolborosind, liebe.

Tu eşti sora pe care niciodată n-am avut-o, şi
            pe care am necinstit-o noapte de noapte
lacrima creierului meu de cîte ori s-a prelins pe
            sexul tău dulce, în întunericul tău roz
şi pe tine îmbrăţişîndu-te, de cîte ori n-am pătruns
            în floarea de lumină a sinelui meu
dincolo de care-n bălţi de nimic duh pluteşte, şi
            trandafirul în spasm se trezeşte.
Fetiţă, lolită şi nimfă iubită, arcuită spre mintea
            care te doreşte, fetiţă, primeşte-mi
cuvintele precum mă primeşti în tine, în negura
            ta caldă, şi sperma moale-a scrisului
meu împlineşte-o, pînă ea făt va face, şi-acel
            făt cu el însuşi va vrea să se joace.

Aduc a extraterestru, de fapt, cum trec prin tlönplatz
            printre grafitti de kugpi & blunzi, sînt
şi eu ca-n coreggio, închipuire de fum sărutînd-o pe io
            şi ea ferindu-se, atîta zădărnicie în ceaţa
reclamelor, atîta neputinţă în kahlemberg, cu slawek
            şi-atîta amărăciune întipărită-n zăpada
prin care porneşti dimineţile către nicăieri, fără odihnă
            în semn de jertfă, aerului alb te oferi
atîta oboseală în tine, printre sînge şi cărnuri, şi atîta
            febră-n privirea ce nu străbate, zidurile
zările-n seară-ntristate, atîta neputinţă în scris, şi-n el
            atîta tăcere, răsucită spre sine, de ea însăşi
scîrbită, atîta plictis pe ring, printre oameni de sticlă
            şi amărăciune, himeră, irealitate şi frică.
Tlönplatz, tlönplatz, în clopotul tău de umbră-mi aştept
            minunea, sub ploaia de primăvară-mi aştept
mireasa, de strălucire beat, de stele luminat aştept
            inima-mi sîngeră, sexu-mi lacrimă fără ea.

Se va sfîrşi? voi spune şi eu, cum lowell, what next?
            fetiţă, îţi voi mai muşca din cărniţă?
mă uit la mine, profilat pe portretul lui rembrandt, cel
            cu cercel, am trupul chircit, creierul
torturat de neputinţă, ce-mi mai rămîne? să-nnebunesc?
            dar nici atît nu pot face pentru tine.
Tot ce ating se usucă, îmbătrîneşte şi moare, străzile
            -mi par linii lungi, cenuşii, şerpi de fum
serile-mi cîntă, dimineţile-mi urlă de aşteptare, îţi simt
            parfumul în nări ca acum, dar nu
te mai am, braţele tale albe şalele nu-mi mai cuprind, e
            aşa de aiurea, fetiţă, aşa de aiurea.
What next, what next, iar plimbări pe kai, iar vizite-n
            schönbrunn, iar veveriţe, iar cafe stein?
iar vizitii, iar hofburg, iar japonezi, iar berggasse, şi
            amoruri scurte, înfometate, haioase?
Mă-ntreb dacă toate s-au întîmplat cu adevărat, dacă
            te-ai învîrtit tu-n jurul meu ca un şoricel
legănîndu-ţi codiţa, să te scot la plimbare, şi-am mîncat
            noi vreodată chinezeşte-n jasmin, sau
ai fost c-un străin? Îmi amintesc doar urme, umbre
            mă prăbuşesc, fetiţă, mă prăbuşesc.

Mă prăbuşesc, hélas, dar scriu, şi voi scrie mereu
            nimic nu-i mai dulce decît prăbuşirea
acum spăl rufe, după care voi ronţăi nişte chipsuri, şi
            voi citi din silesius, spune el undeva
cine-n lume de dulce şi drag preţuieşte ceva, dulceaţa
            căderii n-a cunoscut, îmi vor pune
vreo tăbliţă pe uşă-ntru pomenire, la camera 214, aici
            a trăit poetul cutare, vizitat de duhuri şi
de iubita lui, care se strecura pe culoare ca o şopîrlă, să
            n-o vadă vecinii, aici a murit el de cîteva
ori, din neputinţă, şi-a băut milioane de beri, cu dozele
            şi-a construit palate în freistadt, aici
s-a uitat el în oglindă pînă ea a pleznit, lăsînd să se vadă
            în undele-i moarte îngerul orb, răstignit.
Ăsta mi-e cîntul de dragoste, încă neîmplinit, cum tot
            ce-i omenesc, şi-nceputul furat din bodiu
aş fi vrut să îl scriu în vremuri mai bune, să ţi-l citesc
            înainte de-a ne iubi, dar tu eşti acum
unde oare, rătăcind prin ce selvă, heruvim călătoare
            aşteptînd ce minune să te doboare?

(din volumul mircea țuglea, de Mircea Țuglea, apărut în 2001 la editura Pontica)