Anca Goja

Făceau parte din lumea aceea pestriţă a studentelor care locuiau în căminul şase. Îmi amintesc perfect chipurile lor, mersul şi vocea. Nu şi numele. Prima, înaltă, subţire, cu părul lung, dar nu foarte, şaten închis, puţin ondulat, o figură ştearsă, greu de observat. Să-i spunem Mariana. A doua, mică, solidă, cu părul brunet tuns scurt, cu un mers de boxeur, anume căutat. Am putea să o numim Gabi.

Locuiam la acelaşi etaj. Despre Gabi aş fi putut să jur că nu are pic de sensibilitate. Vocea groasă, lătrată, gesturile golăneşti, replicile dure, toate îmi displăceau. Poate că asta a crezut despre ea şi Mariana, până la un moment dat. Mai exact, până în seara când, strânse toate în jurul ei, aşezate pe nişte pături pe coridorul întunecat, am ascultat-o. Cânta cu vocea, acompaniindu-se la chitară. Era o baladă rock, cu versuri de dragoste, şi rostindu-le, Gabi se transfigura văzând cu ochii. Îşi ţinea ochii închişi, ca şi cum şi-ar fi cântat sieşi, ca şi cum niciuna dintre noi nu era mai reală decât imaginile pe care le contempla în sufletul ei. Dintr-o dată, era o cu totul altă persoană: nu băieţoiul corpolent care flegma şi înjura birjăreşte, ci o femeie complexă, capabilă de trăiri profunde, sensibilă şi empatică. Poate că, în seara aceea, Mariana a ascultat-o şi ea. Dacă aşa a fost, totul se explică. În seara aceea, era cât pe ce să ne îndrăgostim toate de Gabi.

Cert e că Mariana avea un iubit. Să zicem că îl chema Bogdan. Era şi el student şi, mituind portarul căminului cu câteva sticle de votcă, a reuşit să se mute în camera Marianei. Noaptea, Mariana şi Bogdan dormeau în acelaşi pat. Ziua, Mariana şi Gabi erau de nedespărţit. Le vedeam mereu împreună, precum un Don Quijote şi un Sancho Panza în variantele lor feminine. Se izolau de restul lumii şi şuşoteau încontinuu, iar eu mă întrebam mereu ce or fi având de vorbit. Apoi, într-o noapte, din camera Marianei am auzit scandal. Ţipete, urlete, scaune trântite, vorbe răstite. N-am îndrăznit să intrăm, deşi o vreme am stat pe coridor, trăgând cu urechea. De abia am aşteptat să se facă dimineaţă. Eram sigure că vom afla ce s-a întâmplat, „telefonul fără fir” funcţiona impecabil de fiecare dată. Şi aşa a fost: la prima oră, o colegă de cameră de-a Marianei ne-a spus că Gabi l-a luat la bătaie pe Bogdan. Voia să-i ia locul în patul Marianei. Iar Mariana începuse să plângă şi îi dăduse afară pe amândoi.

Acum aşteptam înfrigurate pasul următor. Într-o vreme când încă televiziunile româneşti nu descoperiseră telenovelele, noi, studentele din căminul şase, etajul trei, aşteptam înfrigurate deznodământul unei iubiri cu năbădăi. Pretextând că mergem la baie sau la oficiu, băteam coridorul în lung şi în lat, cu ochii pe uşa camerei unde locuia Mariana.

Aşteptarea nu a durat mult. În aceeaşi seară le-am văzut pe Mariana şi Gabi şezând în capătul coridorului, lângă calorifer, şi discutând aprins, cu voce joasă. Nimeni nu îndrăznea să le deranjeze, dar întreg palierul se animase, şi cel puţin cincisprezece fete se treziseră brusc că vor să-şi gătească cina în oficiu. Umblam tiptil şi încercam să nu facem zgomot, dar ne priveam cu subînţeles şi schimbam zâmbete complice. Apoi am văzut-o pe Roxi făcându-ne gesturi largi cu mâna: veniţi repede! Şi cinsprezece fete s-au înghesuit brusc în uşa oficiului, scoţându-şi capetele pe coridor: Mariana şi Gabi se sărutau. Sărutul ni s-a părut interminabil, dar am stat şi am privit până la capăt, fără să fim în stare să ne desprindem de acea imagine. Apoi fetele s-au ridicat, s-au luat de mână şi au intrat în camera Marianei. Când uşa s-a închis în urma lor cu un pocnet, abia atunci am răsuflat uşurate. Era happy-end.

(Anca Goja)