Primele mele săruturi au fost alb-negru. Așa mi le amintesc de la televizor. Nu mai rețin filmele, tot ce a rămas sunt fețele presate, expresiile imobile ale protagoniștilor, înghesuiți mereu pe fugă cu ochii închiși, ea, întotdeauna pierdută, cu capul dat pe spate, el cu gâtul strâmb și în uniformă sau costum și, de fiecare dată, inexplicabila căldură care mă gâdila undeva pe dinăuntru. Toate filmele copilăriei mele s-au topit într-un colaj de săruturi, ca într-un Cinema Paradiso numai al meu.

Nu mai știu câți ani aveam, nu știam să număr pe vremea aia, oricum, câțiva, nu mulți. Așteptam filmele ca pe Moș Gerilă. “Dacă în actul I apare un pistol atârnat de perete, atunci în următorul act se va trage cu el”, spunea Cehov. Eu știam că dacă într-un film vor apărea niște buze, minunea se va întâmpla din nou. Și filmele nu mă dezamăgeau. Fie ele bune, proaste, sau rusești, cum se spunea pe atunci. Stăteam, mă uitam ca prostit și înghițeam în sec.

Casa noastră era un du-te vino de vizite. Și asta era bine. Pupături la venire, pupături la plecare, pupături din senin că m-am făcut mare sau tocmai am spus o prostie. Într-o zi, i-am zis mătușii (verișoarei/ prietenei de familie/ colegei de serviciu a mamei, cine mai știe): Stai puțin. Hai să ne pupăm ca-n filme. Cum ca-n filme, m-a întrebat? Uite-așa, am zis și i-am dat capul pe spate, apoi mi-am apăsat buzele pe buzele ei câteva secunde, cum văzusem la televizor. Am avut un succes nebun.

Știți cum sunt lăsați copiii să facă chestii de oameni mari, de dragul musafirilor: să imite actori, să imite alte rude cum fumează, să danseze ca Elvis, să cânte din Celentano? Mie mi-a fost rezervat privilegiul cu ”pupatul ca-n filme”. De atunci nu prea scăpa nicio mătușă, verișoară, prietenă de familie, colegă de serviciu. Păstram un scaun la îndemână, fără el nu puteam să le dau capul pe spate, mă urcam pe el și le arătam Clark Gable la venire și la plecare. Ele se amuzau, e doar un copil, înăuntru meu însă monstrul se trezea încet. Și parcă totuși lipsea ceva. Da, asta era, nu mă luau în serios, de asta pupaturile alea nu le pot contoriza ca pe prime săruturi.

La grădiniță m-au dat de pe la vreo trei ani. M-am căcat pe mine până prin grupa mijlocie. Aveam chiloții plini de rahat, dar visam erotic, era normal să fiu singurul care mă lua în serios. Asta până am ajuns grupa mare. Aveam deja două, sau trei fete care îmi plăceau cu rândul, pentru ele am rupt chiar câțiva din trandafirii maică-mii și le-am dus. Într-o zi, între masa de prânz și somn, am rămas singur la măsuța pătrată, de patru persoane, cu Simona. Era mai înaltă cu un cap decât mine, dar acum nu conta, pentru că stăteam jos. Ea mesteca biscuiți cu miere și așa mi-a zis, cu gura plină și cu dinții tencuiți de clisa aia dulce: hai să ne pupăm. N-am mai stat să întreb ca în filme?, am zis doar hai. Ca să nu ne vadă educatoarele, ne aplecam sub masă și ne mozoleam scurt, apoi ne ridicam râzând. Am repetat figura de câteva ori până ne-au prins. Râdeam prea tare. Aș putea spune că primul meu sărut are gust de biscuiți cu miere.

Dar nici ăla n-a fost primul sărut. N-a fost nici într-o tabără la mare. Nici în tren, când trecea prin tuneluri, venind dintr-o tabără de la munte. Nici la zecile de petreceri, pe canapeaua din sufragerie, pe balcon, în bucătărie. Sărutam și atunci, la naiba, doar eram la vârsta la care începusem să experimentez o grămadă de lucruri noi, mă rog, atât de multe cât poți experimenta cu hainele pe tine, dar niciunul dintre săruturile alea n-a fost să fie primul. Alesul. Keanu Reeves al săruturilor.

Primul sărut s-a întâmplat mai târziu.

Toți spun că e chimie, în cazul meu e ceva electric. S-ar putea să mă înșel, am renunțat la facultatea de fizică după primul an, ce știu eu. Dar rămân totuși la ideea că a fost ceva electro-magnetic. Și neapărat legat de o dinamică a fluidelor. Suntem, cât, 60% apă, nu?

Gurile s-au atins ca într-o doară. Am rămas nemișcați până când respirațiile au intrat în rezonanță și parcă suflul ăla uscat ne-a făcut să înghițim în sec. Ca niște mâini de orb citind, buzele au tremurat abia simțit, una pe cealaltă. Am sorbit încet buza de jos, apoi pe cea de sus. Am mușcat întâi ușor, pe urmă ceva mai tare, până am simțit că încolțește în ea mugurele unui spasm. Și dinții ei mi-au răspuns.

Când păreau că și-au pierdut gustul, am dat amândoi pace buzelor, am dezlegat limbile și le-am lăsat să se hârjonească în voie ca doi pui de vulpe într-o pată de soare. După ce s-au uscat din nou, mi-am culcat sărutul pe colțul drept al gurii ei fetiș, care mă aștepta, proeminent și pretins-cuminte, apoi pe celălalt și după ce am epuizat fără oprire toate combinațiile, în timp ce ne strângeam în brațe într-un oftat, cu buzele murate, rezemându-ne bărbiile unul pe umărul celuilalt, i-am spus pentru a nu mai știu a câta oară îți iubesc colțurile buzelor.

Atât. Și de la capăt. Am știut că e primul sărut pentru că (nu mi s-a mai întâmplat asta până atunci) sărutul ăsta, naiba știe de ce, nu vreau să aflu, nu se termină. Îl reluăm întotdeauna de unde l-am lăsat. După o zi, după o lună, după un an, după ce ne-am certat, după ce ne-am împăcat, după ce ne-am întâlnit întâmplător, după ce ne-am chemat, după ce ne-am respins, după ce ne-am uitat. Ne putem urî, plictisi, uneori nu ne mai putem suporta, abia așteptăm să rămânem singuri, nu contează, sărutul ăsta continuă. Nesăbuit.

Ne-am despărțit de mult, bineînțeles, definitiv, cum altfel. Pentru a câta oară? Ultima? Și ce dacă? Dacă ăsta e să fie primul sărut, Mântuitorul săruturilor, Mesia buzelor peste buze călcând, ne va trezi din morți în următoarea viață cu o cafea cu whisky, șoptind: orgolioșii, hopa sus, iubiți-vă prostește, dar nu fiți proști. Pupați-vă ca-n viață, iubiți-vă ca-n filme. Dacă nu, nu.

(George Moise)