Sărutul a funcționat pentru mine precum pepenele galben: am hotărât dinainte să-l gust dacă o să-mi placă sau nu, iar hotărârea a fost pentru toată viața. De pepene m-am despărțit dinainte să fim împreună. În cazul sărutului, i-am acordat un rol atât de important încât am reușit să mă sustrag de la orice provocare – poruncă – sticluță care ar fi putut să strice viitoarea istorie de roman.

În afară de un cronotop special, era important să am zece pe linie la primul sărut. Pură presiune socială. Nu mă gândisem niciodată că și pentru băieți era o chestiune de curaj. În clasa a VII-a mă suna un băiat pe telefonul fix, iar prima mea reacție era, invariabil, „De ce m-ai sunat”. Nu pentru că mă deranja, ci pentru că voiam să aud „Mă gândeam la tine”. Evident, tot ce auzeam după întrebarea mea atât de promptă era „ăăă, n-aveam ce face și voiam o carte și… n-am înțeles întrebarea”.

Doi ani mai târziu de la telefonul fix eram în clasa a IX-a și băiatul ăsta era desigur, timid, pentru că altfel nu s-ar fi apărat de intimitate cu o pungă uriașă de popcorn și întunericul de la cinematograful Festival. Ne uitam la Nevastă la pachet și aveam o sută de păreri despre faptul că nu alesesem eu filmul. Momentul meu special se transformase în cel mai bun prieten al iubitului celei mai bune prietene de-ale mele.

Eu nu eram timidă, dar aveam principii. Mă enervase foarte mult mișcarea cu cinematograful și probabil în rapiditatea momentului, dintr-un motiv absolut ne-empancipat și nefeminist m-am gândit că este prea târziu să mai dau înapoi, așa că am aruncat pe balcon toate cerințele legate de pregătirea momentului absolut romantic și am rămas cu cealaltă cerință, legată de performanța mea. Voiam să am zece pe linie și să nu pară că sărut pentru prima oară, pentru că în mintea mea asta ar fi putut fi catalogat drept rușinos.

Deși urma să-i spun ulterior că mie de fapt îmi place de alt băiat, am pus în aplicare tot ce îmi imaginasem despre asta și sărutasem în oglindă, tot ce văzusem în filme și făcusem în mintea mea cu băieții cei mai cei din curtea școlii. A doua zi el i-a spus băiatului care i-a spus fetei care mi-a zis mie un fel de recenzie în care aveam zece și la clasă, și la teză, și la medie, și coroniță (și așa am și ajutat la conturarea ideii că femeile sunt nebune).

A doua oară am sărutat un băiat care m-a rugat să facem asta pentru că îi era dor de iubita lui și prietena mea, cu care se iubise, dar emigrase pe alt continent, după ce tot eu le-am făcut lipeala, iar ideea mi-a venit de la faptul că el mă plăcea, dar mie mi-era frică să ne sărutăm, până când el s-a săturat să aștepte sărutatul, așa că eu m-am gândit să-i reconfigurez traseul.

Prima dată când am sărutat o fată, însă, a fost magic. A fost ca și cum m-aș fi sărutat pe mine. Sărutasem până atunci suficienți băieți astfel încât să fiu nemulțumită că unii nu știu să deschidă gura, alții lasă prea multă salivă, alții confundă pupatul cu sărutatul, iar la vârsta aia sărutul intra într-un fel de dosar social, după care erai catalogat ca eligibil sau neeligibil. Primele fete mi-au arătat însă că gândeau exact ca mine, se mișcau exact ca mine, simțeau la fel ca mine și mi-a părut rău de câtă potrivire se duce pe apa heterosexualității.

(Monica Cristina Tarța)