Fie că vorbim de personal shit, vise, frământările din Orientul Mijlociu, despre Putin sau despre găurile din șosete, ajungem de fiecare dată la concluzia că totul lasă urme. Ce spui. Vezi. Simți. Vrei. Ce (nu) poți. Ce e interzis. Splendoarea sau războaiele. Urme de rugină sau pete de ruj. Arsuri sau răni adânci. Sau doar un miros abia sesizabil, pe care îl recunoști după mulți ani cu un senzor de existența căruia habar n-aveai. Și cauți toată viața forme de exprimare care să te facă să te simți un om întreg.

Au funcționat ca un lifting pe creier lunile de stat la discuții cu prietenele mele Po și Spirală pe canapea. În timpul ăsta, Po a început să lucreze la un album de fotografie (până apare în format fizic, puteți sta cu ochii pe ea aici), Spirală a scris drafturi de scenarii și a propus să fondăm o brigadă (feministă) de intervenții în spațiul public, intitulată Pink Fluffy Unicorns sau Mulțimea Vidă, și eu am început să lucrez la Triplia, o supraficțiune sau un melanj între viețile și ficțiunile noastre. Cam așa au curs zilele, ziceam că ne dăm întâlnire în Liceul Cosmic și lucram la proiectele noastre.

Iar, cum toate se leagă odată și-odată, Liceul Cosmic și-a deschis porțile și deja s-au „înscris” în el primii noștri colegi de dizolvare a realității în ficțiune. Episodul pilot e despre primul sărut, veți citi printre rânduri de ce, și rămâne de văzut când e următoarea „admitere”.

P.S.: Special thanks prietenilor de la Club Revdepov. Și-i mulțumesc Sorinei LaVise că e muză și împăciuitoare cosmică. (Maria Carevasăzică)