Mă târăsc din casă și iau autobuzul până la Izvor, de unde mai merg prin frig un pic și ajung la Demisol. Un beci pe lângă Cișmigiu zis teatru independent. Sting țigara de asfalt și intru. Pe lângă mine alte câteva corpuri negre se pun pe niște scaune pliabile din plastic care miros a bere încleită și fum de țigară. În seara asta e spectacol, Andrei Douămâinistângi urcă pe scenă. În blugii care îi atârnâ de curea, nu de cur, zice: Mi-au venit azi rezultatele. Zâmbește, spune: mă las de fumat și mă apuc iară. În cămașa albă cu dungi, închisă până la gât, spune: De fiecare dată când deschid un pachet nou scot o țigară și o întorc invers; zice: Un obicei stupid, prins poate din vreun film american cu adolescenți pe vremea când încă mai speram. La cei douăzeci și trei de ani ai lui, Andrei Douămâinistângi transpiră excesiv, iar palma în care nu ține microfonul îi tremură ca un telefon pus pe vibrații când copiezi la BAC și te vede supraveghetoarea. Zice: de fiecare dată o las la final. E ultima țigară din pachet, cine se atinge de ea e ca și cum nici nu mai există pentru mine. Își bagă mâna în buzunar, iar umărul i se lipește de ureche, continuă: Mi-e frică de multe ori să ofer țigări pentru că nu vreau să pierd vreun prieten, vorba aia, dacă mai pierd vreunul rămân cu zero. Râde sacadat, iar valurile se opresc în ecoul sălii. Toată lumea privește, cineva se fâțâie pe un scaun, o fată tușește, Andrei continuă. Mai iau și pauze, nu credeți, mai iau, mă opresc două trei luni și mă apuc din nou. Îmi iau un pachet, întorc una și trag ca turcu’. O dată la zece secunde îi alunecă ochelarii de pe nasul transpirat și îi aranjează la loc. Își scoate din buzunarul cămășii un pachet de Lucky Strike roșu. E un singur reflector în teatrul ăsta și e pe el. Eu fumez Luckies, zice, dar cred că merge și cu altele. Pall Mall, Marlboro, Kent, Winston, Parliament. Scoate o țigară, o pune între dinți. Puteți să râdeți, dar așa am ajuns la Milano, așa m-am întors odată de la drum lung când credeam că n-o să mai ajung. Aprinde țigara și trage sănătos. Odată am intrat la un spectacol unde nu mai erau bilete, odată m-am combinat cu o tipă de care-mi plăcea, am scăpat de gonoree, mi-am găsit un job, ați înțeles ideea.

De fiecare dată când o aprind mă gândesc pentru ce e și apoi trag. Odată am zis că mă las de fumat. Era cinci dimineața și stăteam la mine la birou cu lampa în ochi și citeam ceva. Am aprins-o și am rămas așa, fericit, când mă trezesc, m-am gândit eu, nu voi mai fuma. A doua zi am început noua mea viață și am vrut, evident, să arunc pachetul de țigări care rămăsese pe masă. În drum spre coșul de gunoi, la mișcarea pașilor, a zdrăngănit ceva înăuntru. Andrei Douămâinistângi ia loc pe scaunul pliant de pe scenă, își dă ochelarii jos și își freacă palma de față. Știi momentul ăla, zice, când la finalul filmului eroina stă într-un autobuz care o să o scoată din țara ei devastată de război, cu răufăcătorii pe urme, iar vameșul nu mai vine înapoi cu pașapoartele? Momentul în care asta își dă seama că e în căcat și că singura ei scăpare e dacă șoferul pornește brusc și dispare spre granița marii ei speranțe? Își stinge țigara. Ei, așa mă simțeam și eu, zice. Am deschis pachetul iar înăuntru era o țigară, vârful în sus și toate alea, stând acolo atât de inocentă, spunând „fumează-mă”. Acum, sigur, poți avea coincidență, nebăgare de seamă, ghinion, blesteme, încurcătură, spune-i cum vrei, dar eu m-am cam căcat pe mine. Cel mai mult m-am lăsat de fumat cinci luni, zice. Cea mai lungă relație a mea a fost tot cam pe atât. Pur și simplu nu pot. Problemele încep să se adune și ai nevoie de un prieten drag, unul care să stea lângă tine și să te consoleze chiar dacă nu știe de ce suferi pentru că nici tu probabil nu știi. Și uite așa te afunzi tot mai tare și iei una. Își mai aprinde una, bagă pachetul în buzunar la loc.

Eu nu mă duc la biserică, în schimb fumez. Fumez, dom’ne, fumez, cam un pachet la două-trei zile, dar dacă trec printr-o perioadă mai așa, fumez și unul pe zi. Alteori se întâmplă să fumez și să n-am ce face cu țigările norocoase, așa că le pun frumușel pe raft și le păstrez pentru zile negre. Să știți că la slimuri nu merge. Te simte, te miroase și știe că nu le fumezi pe bune. Douămâinistângi își scrumează pe blugi, se perie cu mâna și continuă. De asta zic că e o chestie mai complexă, ține și de psihicul tău și de cum vezi lucrurile. De exemplu la tutun nu merge, adică dacă îți rulezi ș-așa mai departe, pentru că acolo lucrurile sunt super arbitrare. Unu că n-ai ce să întorci, și chiar dacă ți le întorci tot e foarte subiectiv care e ultima și dacă după ce ai rulat-o pe ultima nu puteai să-ți mai faci una din tutunul rămas etc. Își stinge țigara.

Fumez din clasa a șaptea, prima oară am pus țigara în gură la șase ani, asta pentru că îl vedeam pe taică-miu că fumează, bă, da’ știi cum fuma, cu o poftă, ceva… Mă rog, și m-am dus eu la magazin, era un magazin mixt de unde ne luam snacksuri, aproape de casă, poartă-n poartă cu biserica. M-a întrebat aia, ce vreau, țigări, i-am zis. Marlboro, nu Marlboro, nu știu ce am luat, da’ m-a costat cinci mii de lei, cinci zeci de bani cum ar veni. M-am dus în spatele blocului și am aprins una și am suflat, că așa mă gândeam eu, că dacă fumu’ iese, păi trebuie că e de suflat. Am suflat și, nimic, după care am tras.  Douămâinistângi stă acolo cu palmele pe genunchi și în lentilele ochelarilor se reflectă lumina. Stă acolo și deschide pachetul de țigări, scoate o țigară și se joacă cu ea, mototolește pachetul și spune: Mi s-a părut cea mai oribilă chestie din lume, ever. M-a văzut frati-miu, a sunat-o pe maică-mea, asta s-a panicat și tot așa, mă rog. Se caută de brichetă, se caută peste tot. Mi-au venit ieri analizele, zice, și chiar sunt pozitive. Râde ușor jenat, pozitive în sensul în care ei sunt pozitivi că mi-au descoperit o tumoare la plâmânul stâng. Își descheie un nasture de la cămașă și își bagă mâna pe dedesubt, se mângâie pe piept. Se ridică și face câțiva pași spre culoarul dintre scaune, își pune țigara între buze și o atinge pe Raluca pe umăr. Zice: n-ai și tu un foc? Reflectorul se stinge, Douămâinistângi își ia scaunul și se așază în public, o voce spune: bun, următorul.

(Emil Cătălin Vasilache)