02.42: L-am scăpat pe jos, e acum ori niciodată. Îl ridic cu grijă, închid ochii și îl pun pe limbă. Ultima oară nu era atât de amar. Se înmoaie repede și în scurt timp devine o pastă de celuloză ce se micșorează până nu mai rămâne nimic. E două și cinsprezece minute, trag cu ochiul printre jaluzele, orașul pare dat cu cremă de papuci, mai am doișpe ore. Fumez o țigară, îmi fac un ceai, încep să-mi dau seama că a fost o idee proastă. Încui ușa de la intrare, mă tolănesc în pat. Mă holbez la degetele de la picioare, prea mari și acoperite de păr, o aură albastră cuprinde conturul tălpii. Dacă mă uit în altă parte, dispare, e încă sub control, mă cuibăresc sub plapumă și închid ochii. Voiam să mă strângă cineva și să îmi sufle pe gât aer cald și plăcut. Mi-am tras umerii și am respirat adânc. Părul meu mirosea a mare. Eram pe o plajă pustie pe la mijlocul zilei când soarele ardea. Printre firele de nisip pe care te-ai aștepta să le vezi pe plajă apăruseră altele: galbene, roz, albastre, verzi si violet. Pluteau printre valuri firele de nisip, iar pe umărul ei apăruse o dungă de culoare. Să nu te miști, i-am spus. Ea s-a uitat la mine, de unde era, de sus, și apoi a privit departe, departe de tot. Să nu te miști. Când am deschis ochii, brațele mele erau împrejurul ei. Marea devenise albastră ca o ceașcă de cafea, iar nisipul căpătase forma valurilor. Blugii mei, tăiați de la genunchi, uzi de apa mării și plini de nisip, nu făceau nimic. Pieptul meu era lipit de spatele ei cald, colorat de soare, respiram. Aș fi vrut atunci să mă topesc, voiam să mă topesc și să devin una cu ea. Mă vedeam de undeva de departe, din spate, și îi vedeam și ne vedeam și pe noi. Un copil se juca pe plajă, va crește mare și își va reaminti de ziua asta și de siluetele de oameni, arși de soare, înfășurați unul în altul.

Ea a plecat la un moment dat, sau poate că am plecat eu, să fac dragoste singur, pe plajă. Am mers ore în șir, pe niste drumuri chioare, în lanuri de praf, căutând o moară de vânt. Apoi o flacără mare, ce ardea în orizont. Atunci când mergi cu trenul noaptea iar în fața ochilor îți curg câmpii ce par că nu se vor mai termina, te întrebi cum ar fi dacă ai fi acolo, în mijlocul nimicului, la capătul de jos al unui cer albastru, închis, și îți imaginezi așa, pierzând privirea în zare, până pleoapele se închid iar tu te trezești într-o gară. Când am deschis ochii, eram pe jos, pe parchet. Când am deschis ochii, am sărutat-o pe obraz și ea a râs și ne-am sărutat pentru câteva ore. Își plimba mâinile prin părul meu, cafuné se cheamă de unde vin eu, mi-a zis. Dacă te joci cu părul meu, s-ar putea ca degetele tale să rămână acolo pentru totdeauna, mi-a zis. Cât de mult speram să fie așa. În seara aia am alergat după un tren  din care mi-a făcut cu mâna. N-am spus nimic, nici ea. Apoi am înghețat pe marginea apei, căutând un chibrit. Când am deschis ochii mă mângăia pe păr. Ploua, așa că m-a luat la ea. Mă întrebam ce gust au buzele ei, mă gândeam că, dacă supraviețuim în noaptea aia,  nimic nu mai poate fi rău.

 

14:01 : Respir din ce în ce mai greu iar timpanele mi s-au înfundat de tot, ca și cum cineva a dat lumea pe mut. Îmi simt corpul înmuiat într-o baie de sudoare caldă, acoperită de multe straturi de haine. Rucsacul din spate îmi urmează fiecare mișcare, imitându-mi pașii. Cel pe care îl țin în mână, cu breteaua înfășurată strâns pe pumn, el e aproape static, nu l-aș lăsa pentru nimic în lume.

<Nu acum, nu, băga-mi-aș pula, asta nu se întâmplă, deja am fost pe aici, întoarce-te, CĂCAT, nu, îl pierd, haide în pula mea, unde naiba ești, Milan, Dubai, Londra, băga-mi-aș pula să-mi bag>

Nu vă supărați, reușesc să scot printre gâfâieli, buzele îmi sunt din ce în ce mai uscate și abia reușesc scot cuvinte printre respirații. Zic, nu vă supărați, avionul de Berlin? Păi m-am uitat deja pe panou și nu e. Păi trebuie să plece la și un sfert. Nu știe nimeni nimic în pula mea, de parcă n-ați lucra aici, muiștilor. Față-de-grănicer-muist-băga-mi-aș-pula. Alerg , cobor, mă întorc și o iau de la capăt, trec prin culoare, magazine, scări rulante și trolere mici, de mână. Înăuntru luminile galbene încearcă să acopere cerul de afară. Un coridor lung, gri îmi curge în fața ochilor, câțiva oameni pe băncuțe de o parte și de alta, terminale închise, femei în fuste gri de stofă și cămăși albe, cineva care s-a întins lângă bagaj și doarme necontenit, doi angajați care stau de vorbă, picior peste picior, o vază de plante, din care iese o tulpină groasă, la capătul căreia se află câteva frunze mari, verzi, parcă tăiate cu foarfeca. Am ajuns la capăt, de aici nu mai e nimic. Un salon mare, câteva bănci și o mână de oameni așteptând. Ceasul rotund, alb, bate plictisit pe perete. Fiecare mișcare a limbii e urmată de reverberația din salon. Am gura uscată, de fiecare dată când clipesc pe albul ochiului se aude un scârțâit acru, ca de cretă pe tablă. Prin geamurile mari, care vin din tavan până la podea, poți să vezi pistele de beton, interminabile, iarba moartă, gălbuie, și avioane. Multe avioane albe, cu aripi mari, care dispar printre nori, devin mici și negre, ca semințele de mac de pe covrigii pe care-i duc câinii în coadă. Iau un loc pe un scaun și-mi rezem capul de peretele rece, de ciment. Am părul ud de sudoare rece care se scurge pe gât. Închid ochii și aștept să mă trezesc din vis, să se anunțe că s-a anulat zborul, un atac terorist la bord, o defecțiune a motorului, fuselajul care arde în flăcări la doișpe mii de metri altitudine, orice.

 

14.20 și e liniște, am pierdut avionul.

12:08 : Mă lasă chiar în față, mă strânge în brațe și îmi urează succes. Îi fac din mână și mă îndrept spre intrare. Sunt treaz de mai bine de douăzeci și patru de ore, sunt încă sub înfluență iar murmurul general din jur mă obosește groaznic. Mă uit la panoul de plecări, Berlin la paișpe și cinșpe, boarding-ul începe la unu patruzeci, așa scria pe bilet. Mă duc la baie, miroase la fel ca în tren, un bărbat își aranjează părul în fața oglinzii, apa se sparge în chiuvetă și apoi curge în gaura de scurgere de unde își croiește drum prin țevile de canalizare până se revarsă în râu, de acolo e colectată de stațiile de epurare și ajunge la tine în pahar. Deasupra chiuvetelor sunt două neoane albe, care murmură în cor o zi de marți la doișpe dimineața. În fiecare neon sunt câte două tuburi, unul din patru este stricat și pulsează periodic pete de lumină în încăpere. Un tip stă cu spatele și se pișă la pisoarul din capăt, ușile de la toalete sunt închise. O împing pe prima, e ocupată, aștept să se deschidă și mă îndes rapid înăuntru. Pereții acoperiți de gresie, încuietoarea de plastic de la ușă, spartă, acum e momentul când, dacă ai înghițit cocaină înfășurată în prezervative pentru a o trece peste graniță, te-ai gândi să renunți, te-ai gândi că o să te prindă, că nu se merită, că n-ai alte opțiuni. Inima ți-ar pulsa sînge în artere la o viteză de o sută patruzeci de bătăi pe minut iar respirația ți-ar fi grea. Fruntea ar fi acoperită de sudoare, ai înghiți în sec și ai ieși din toaletă, ferindu-te pe privirile acuzatoare ale celorlalți, îndreptându-te către zona de control. Primul reflex e să ridic colacul înainte să mă piș. Pe el, urină uscată. Îmi trece prin cap reclama aia de la domestos, cu bacteriile de pe veceu, mii și miliarde de creaturi verzi și albastre care cântă și se veselesc. Orașe cu străzi și cerșetori, cu tramvaie și patiserii la care se vând boabe de fecale. Aeroporturi și frizerii pentru bacterii iar în mijloc un turn imens, un Empire State Building de unde primarul bacterie își învârte monoclul lui argintiu și își cheamă secretara să-i aducă cafea fierbinte, ca în fetițele Powerpuff. Mă piș așa.

Mă spăl pe mâini, ridic ochii spre oglindă și-mi văd pupilele mari și negre ca niște găuri de canal, sunt galben la față iar propria-mi piele îmi pare străină. De parcă ai putea tăia în ea cu lame și n-aș simți nimic. Ar curge din mine oase și carne și aș cădea la pământ. Uscătorul de mâini nu funcționează, hârtia sa terminat, mă șterg de geacă și ies. Mă gândesc la leșin, mă gândesc la un atac de cord subit sau o panică groaznică. Sunt deshidratat, îmi plimb ochii pe aparatul cu băuturi, apa e opt lei, un ceai e șase lei, mă mai plimb. Urc scări, cobor scări, n-aș vrea să fiu prea devreme acolo. E ca la tren, vii cu jumătate de ora înainte și apoi stai ca ultimul ratat și aștepți pe scaunul ăla tare pe care au mai stat cinci mii de oameni înaintea ta, nu mersi, iau un loc. Mă sufoc de cald, lângă mine se așază un tip și începe să numere bani. Cinci sute, șapte sute și tot așa, scapă pe jos o bancnotă, retard, mă gândesc. Stau câteva clipe și-i zic, vezi că ți-a căzut ceva. Se apleacă într-o spasmă și-și ridică banul, apoi îmi zâmbește și-mi zice Thanks. You really shouldn’t have your money out like that, you could get into serious trouble, dă din cap și zâmbește, thank you so much. This is Bucharest, man. Mă bat pe spate că am făcut o faptă bună și mă duc să mă piș iară. Asta-i cea mai nașpa parte la acid, de fiecare dată când iau, am impresia că stau să mă piș pe mine. Toaleta asta arată la fel, mai puțin pentru găleata galbenă de lângă ușă și mopul care atârnă din ea, mai puțin pentru mirosul de uree stătută și pentru labagiii din ea. Îmi dau cu apă pe fată, mă privesc în oglindă, nu mai văd demoni iar fața rămâne în forma sa inițială, sunt roșu, cu ochii trași și picături de apă scurgându-mi-se de pe frunte și nas, în jos pe buze și dispărând în hanorac. E mai bine, ies, fumez o țigară, aer proaspăt, mă mai trezesc. Un tip în vestă reflectorizantă mă fixeaxă insistent, fac câțiva pași, mă duc mai încolo, mai am până la plecare.

 

07:34 : Pun apa la fiert. Tricoul care era pe mine acum atârnă în baie pe chiuvetă, e pe jumătate ud iar pe piept e mânjit cu vopsea roșie, scrie TITS.

În cameră e dezastru, ascult Vaya Con Dyos, îmi rulez o țigară și mă uit pe geam, afară e zi. Aș putea dormi măcar o oră, poate că mi-ar prinde bine, sau poate nu m-aș mai scula și aș rămâne în cameră, singur plin de vopsea, cu ventilatorul din baie încă pornit, huruind groaznic.

Pun trei linguri de cafea și torn apa clocotită, o sting cu lapte și sorb o gură zdravănă. Mi se umple gura de zaț amar și-mi dau seama că n-am pus zahăr.

Tot ce aș vrea acum e să îmi bată la ușă, să îi deschid iar ea să intre fără să spună absolut nimic. Să-și aibă privirea în pământ și mâinile la spate. Să ne strângem în brațe preț de câteva minute,  să-i simt micile firicele de păr de pe spatele gâtului cum se ridică și să cădem pe podea, în jeg, împreună. În timp ce eu pun cafeaua în două cești, să scoată de la spate o carte neagră și să-mi spună

Uite, am găsit-o în casă, cred că-ți va plăcea mult, păstreaz-o.

Aș vrea să fim amândoi într-o cadă cu apă murdară, firicele de piele moartă plutind pe margini, aer îmbâcsit și aburi ce se adună pe tavan și care se transformă în picături ce cad pe gresia udă.  O baie fără geamuri, fără uși, departe de ochii curioși ai lumii. Să fi rămas singuri, fără ca nimeni să nu știe nimic, să fie secretul nostru iar ea să se ridice, să mă sărute zâmbind, picături de apă curgându-i pe sâni.

Mă uit printre jaluzele, blocurile au înghețat. Jegul care se scurge din pereți e stană de piatră. Pe străzi zăpada e adesea întreruptă de dâre de noroi și urme de cauciucuri de mașini. Câteva siluete își croiesc drum pe lângă mașinile parcate de o parte și de alta a străzii, trotuarele sunt acoperite de un strat gros de zăpadă. Lumina e aspră și cade perpendicular pe pământ, îmi fac ochii mici și deschid geamul. Vântul bate puternic și rece, e liniște, toată lumea pleacă la muncă, pisicile se învârt pe calorifere iar ceștile de cafea au rămas pe masă, pe jumătate goale, flirtând cu scrumierele pline de mucuri arse.

 

11:10 : Cad din picioare. La fiecare curbă a autobuzului sunt pe jos. Toate scaunele sunt ocupate de moșnegi. Fețele lor rotunde, grase, palide sau acoperite de riduri care se îndoaie  mă privesc apăsător. Nu-mi găsesc loc. Cineva urcă, cineva coboară, cineva îmi zice: vezi că mă lovești cu ghiozdanul. Scuzați-mă, zic, și mă lipesc de geam, mă fac una cu pereții, The wall is on my side, The wall is on my side, mă fac una cu barele oranj și compostoarele automate. Mă fac una cu zăpada murdară, semi-topită, de pe jos, aș vrea să dispar. Nu mai am călătorii pe cartelă, ar fi aiurea dacă ar urca controlorii, ar fi aiurea de tot dacă n-aș prinde avionul, aș putea coborî la următoarea, aș putea să-mi pun bani pe cartela, dar dacă, printr-un lanț grotesc de evenimente, pierd avionul? Mai am câteva stații până la gară, de acolo mă ia cu mașina, de acolo ajung la aeroport. Urăsc gările, urăsc plecările și despărțirile. După fiecare petrecere rămân oamenii singuri, bun venit în casa mea de căcat.

 

15.01 :

Coae

 

Coae, am pierdut avionul

Am futut-o rău de tot

 

Coae

 

Și cică nu se poate face nimic

Coae, îmi pare rău

 

15:15 :

 

15: 16 : Vreau să mă bag sub o piatră și să hibernez acolo cincizeci de ani. Să mă trezesc după ce au căzut bombele și să fiu ultimul om de pe planetă. Să-mi pun curul pe o bucată de beton din care iese fier ruginit, să-mi aprind o țigară și să zic.

Ce-a fost, a fost.

15:35 : Tipul ăsta miroase a beșini, e gras, înfofolit într-o geacă de sport albastră, de fâș, și îmi ocupă jumate de scaun. Autobuzul e blocat în trafic, eu sunt blocat pe o bucată de plastic, cu un rucsac în brațe. Eu sunt blocat într-un oraș incolor și am cea mai de căcat zi pe care ai putea-o avea într-o zi de căcat. Mașinile depășesc pe partea stângă și claxoneaxă lung. Mi-au amorțit picioarele, respir greu, am intrat în București, încă simt că mă piș, vreau să cobor. Cineva mă atinge pe mână, mă întorc, își ridică capul de sub căciula gri cu moț și-mi zâmbește. Îmi face semn spre mână, mă uit iarăși la ea și iau degetele de pe bară, apasă butonul roșu și se apropie de uși. Pe sub geaca neagră, îi iese uniforma de stewardesă, cară după ea un troller gri. Face un pas mare peste baltă și își continuă drumul, ușile se închid, autobuzul huruie din mațe și o ia din loc. Cobori la următoarea? O dă ăla de lângă mine cu corzile lui vocale arse cu bricheta, dau din cap că nu și mă ridic să-i fac loc. Își târâie hoitul până la ușă și, ținându-se de bare, coboară pe rând, întâi cu un picior apoi cu celălalt, se închid ușile, autobuzul o ia din loc, aceeași poveste. Groaza crește pe măsură ce ne apropiem de oraș, oasele mi se crapă sub piele, un tir ne izbește frontal, motorul ia foc iar micile ciocănele roșii pe care scrie „În caz de incendiu spargeți geamul” nu funcționează, sub autobuz e o bombă, iar, dacă încetinește, bomba explodează și nu e niciun agent special să ne salveze, ne răsturnăm și murim într-o prăpastie, orice.

 

16.11 : M-am pierdut în centru vechi.

 

18.56: Mă trezesc, e întuneric, se aud voci de după ușă, mă ridic și mă uit la ceas, parchetul îmi pocnește sub picioare la fiecare pas,  dacă ajung la geam fără să scârțâi pot să fiu unde vreau eu, să mă trezesc din visul ăsta de căcat și să-mi dau seama că totul a fost o iluzie, că sunt în aeroport, în Copenhaga, că am aterizat. Un pas cu stângul, apoi îl trag pe dreptul, mai întâi degetul mare, apoi ușor restul tălpii, îmi las greutatea pe călcâi, ridic stângul, parchetul a scârțâit, sunt prins aici.

S-a pus un strat de ninsoare pe balustrada balconului, s-a pus și pe acoperișurile vechi și pe felinarele de pe stradă. Lumina se reflectă în zăpadă apoi urcă spre cerul violet. Mă bag înapoi în pat și îmi înfund nasul în pernă. Aș vrea să dorm, somnul le rezolvă pe toate, la fel cum moartea le rezolvă pe toate, doar că în momentul ăsta nu pot să am parte nici de una, nici de alta.

E frig, mi-e foarte frig și stau îmbrăcat în hainele de stradă, papucii aruncați lângă pat. Fumez țigară după țigară pentru că nu mai e nimic altceva de făcut.

Mă duc să mă spăl, apa e rece așa că o las să curgă și mă ghemuiesc în colțul căzii.

Eram venit de la mare, m-a primit la el. Mi-am lăsat rucsacul greoi lângă pat și am fumat împreună o țigară, povestind. A zis că ieșim în noaptea aia și m-am dus să fac un duș. Mi-am aruncat hainele pe jos, pe covorul lui alb, și am dat drumul la apă. Prin geamul deschis intra aerul acela al serilor de vară, dulce și atât de plin de promisiuni. Era prima oară în două săptămâni când simțeam pe buze apă dulce. Nisipul îmi curgea de pe piele, în dâre curgeau de pe mine nisipul și sarea, iar obrajii mei arși de soare nu mai încetau a iubi apa aceea rece și dulce de oraș. A doua zi, când am aflat că au murit, el n-a înțeles de ce l-am îmbrățisat atât de tare, mi-a cumpărat o cartelă de metrou și a zâmbit când a plecat, i-am făcut din mână.

 

Deschid ușa, camera e cufundată în semi-întuneric, toate-s așa cum le-am lăsat. Am zis la revedere pentru moment și m-am întors mai repede decât plănuiam. Mi-am trântit bagajele în colț și m-am schimbat în pijamale, mi-am pus să mă uit la ceva și am mâncat plăcinta pe care mi-o cumpărasem de la magazin. Nu mi-era foame, nu-mi era de nimic, voiam să nu mai exist. Dacă încerci cu adevărat, nu e atât de greu să te sustragi din realitate, ațintește-ți privirea către ceva, orice, stai îndeajuns de mult și poți uita. Închide-ți telefonul, trage jaluzelele și încuie ușa, un cutremur, vecinul de jos de optzeci și șapte de ani care uită gazul deschis iar la nouă seara, apăsând pe întrerupător, desclanșează o explozie care aruncă tot blocul în aer, pe tine și toate cărțile tale de căcat inclusiv, un jaf cu final nefericit, borcanele de pastile pe care le ții în baie, asfixiere prin strangulare, aparatele de ras din sertar, un scurtcircuit într-o priză defectă, amintiți-vă, copii, snickers spune că cele mai multe accidente se întâmplă în casă.

Dacă bate cineva la ușă să-ți ceară țigări, zahăr, cafea sau ca să te întrebe de dumnezeu, zâmbește, fii plăcut, nu da motive de bănuială, nu cunoști pe nimeni și nimeni nu te cunoaște. Ia-ți viața în propriile mâini, tu ești propriul tău stăpân, amestecă jager cu redbull și fă atac de cord, urcă-te la volan și plonjează direct într-un copac la o sută douăzeci la oră, nu încerca să sari în fața metroului, ai strica ziua tuturor, în loc, îneacă-te-n lac, iar la înmormântare s-ar putea să mai prinzi sicriu deschis.

Am adormit iar când m-am trezit eram obosit, zilele trec cumva, de dimineață îmi fac cafeaua, citesc, privesc câteva filme, ies să mă plimb și deja e noapte. Îl caut pe Cortazar la metrou sau îmi iau bilet pe luni și plec cu jumate de gură ridicată. Motoarele huruie tare iar stewardesele își fac coregrafia. Am trecut de nori, soarele arde prin geamurile minuscule, ești deasupra Slovaciei, acum treci peste Cehia și-ți bei cafeaua la suprapreț, aterizezi la Berlin și mai ai șase ore până la următorul zbor, descalță-te, pune-ți portofelul, cheile și geaca în cutii de plastic, dacă adormi pierzi, dacă întârzii pierzi, nu-ți convine-pierzi.

Fumează un cui în cimitir și apoi plimbă-te pe străzi până te pierzi și o iei de la capăt. Dacă acasă înseamnă apa de la baie care nu merge, o grămadă de căcaturi pe care le-ai strâns de-a lungul timpului, cărți înprumutate și nereturnate, sticlele de băutură de lângă coșul de gunoi și o rutină pe care n-o mai suporți, fie. Când te întorci și nu-ți mai iese din cap zumzetul ăsta prost, gunoaiele de pe jos, griul și jegul omniprezent care se așază pe piele, adânc, atunci coboară la metrou, simte aerul îmbâcsit care îți inundă nările, pierde-te, privește pe geam la amprentele de culoare lăsate de lumina neoanelor din vagon, la telefoane mari, vezi ochii care urmăresc luminile din tunel, întotdeauna câte patru înainte să ajungi în stație, întotdeauna altele și de după zgomotul șinelor, multă liniște.

(Emil Cătălin Vasilache)