numai aşa, cum zăpada se prăbuşeşte din când în când
atunci piciorul se afundă în pulbere şi-n urma lui
vine vântul, se ascunde în scorbură, scoate pulberea
şi-o aruncă peste luciul îngheţat spre marginea pădurii
o haină uitată pe spatele dealului, zadă, în care bocancii
lovesc surd şi tot se scufundă acolo unde crusta
e slăbită de smocuri de iarbă şi mărăcini acoperiţi
coamele dealului se umflă şi vântul stăruie printre
crengile încovrigate, nimic nu se mai aude din zgrumţurii
striviţi de talpă când şuieră, o pasăre ieşită din ierburi
e mărunţită de rafale de cum zboară, în rest e pustiu
de când se ridică întunericul şi întinderea albă se opreşte

dintr-un mers de-o zi întreagă numai scârţâitul
vreascuri strivite, şuierul şi hârâitul pădurii unde lemnul
se lasă mai greu cucerit, vreun mistreţ înfometat sau
vreo ciută fără apă linge bolovanii albi cu picioarele îndoite
în jurul izvorului e gheaţă luminată altfel, albăstruie
până-n prânz şi galbenă spre seară, poate să trosnească
atât de uşor şi mincinos, mai ales mâinile se sperie
şi se duc în lături cu o bătaie scurtă iar frica aceea
dintre pierderea echilibrului şi recăpătarea lui nu se compară
cu nimic, sunt singurele momente când corpul trăieşte
şi când se afundă din nou în absenţă se duce spre ieslea
cu fân din care n-au mâncat cerbii, nici nu l-au atins

găseşte locurile în care zăpada e răvăşită şi cusută cu fire
groase de sânge, nu e nici o rămăşiţă, acolo a căzut animalul
şi-a fost dus mai departe de boturile din care ies aburi
nimeni n-ar gusta firele roşii în afară de păsările mici
care se afundă din greşeală în pădure şi nu e soarele
să le scoată spre lumină cât mai curând, întunericul vine repede
la început, apoi zăpada îl oboseşte după o luptă scurtă
se vede până departe orice pată, doar în crovul copacilor
să se strecoare ceva, nici fuioarele de aer care ies din gură
n-au cum să ascundă nimic, nici ţipenie  de om nu e
broboanele de sudoare coboară rar şi rece pe şira spinării
fac corpul să se întoarcă de parcă ar mai fi cineva în el

(Dan Mihuț)