azi a fost viu. și au urcat păsările pentru că nu știe

ce se întâmplă cu tine, poate nu mai ești aproape.

jumătate din urcare a fost în spirală, un fel de mână

a ta, cealaltă nu s-a mai văzut bine, era ca un râs

pe care te străduiești să îl oprești în memorie și

atunci se sparge un vas, cerul se oprește pictat

pe o față de masă pe care era vasul și el, bucuros,

și-a mușcat buza și a nins mult, până departe era

acoperită podeaua și picioarele până spre genunchi

intrate într-un fel de uitare, a rămas așa până când

au coborât păsările, se făcea că se înserează ca în

poveștile cu mâini calde, cu întuneric la marginea

pădurii și lumini sprijinind copacii slăbiți de vânt.

 

sau poate doar un pic, în fine, a venit seara și ard,

pe lângă obiecte, strălucirile unei lumi întredeschise

în care nu ar vrea să intre fără un motiv aparent

în care nicio pierdere nu se mai percepe, clinchetul

care se produce atunci e insuficient să-și dea seama

că, încet, se închide tot în jurul lui iar tu, de departe,

ții mâna pe ceai, te încălzești în aceeași zăpadă

în care-ți pierduseși cerceii cu mulți ani în urmă

iar el stă să-i găsească, ce vesel va fi, tu te vei înfiora,

poate toate astea nu se întâmplă, dar el nu știe,

zăpada i-a amorțit lumea aia din care e făcut și

nu-mi mai dau seama, povestea asta e pentru el sau

pentru ca tu să știi ceva despre el, acum dormi, e bine

(Dan Mihuț)