M-am așezat pe bancă lângă ea și mi-am scos telefonul. Am citit rapid notificările, m-am uitat puțin la frunzele căzute pe alee, le-am numărat pe cele galbene, pe cele roșii, pe cele găurite. M-am aplecat spre ele, am întins mâna cu telefonul și am încercat o fotografie pe nevăzute. Respir greu. Așa respir eu. Mi-ar fi plăcut să stea cineva și să-mi pozeze; să se joace cu frunzele, să calce desculț printre ele, să le arunce în aer, ca-n multe fotografii-clișeu.

Ea stă mai departe pe bancă în treaba ei.

Mi-am reluat șederea în poziția inițială. Mi s-a liniștit și respirația. Sunt atâtea fotografii cu frunze de toamnă, online, că nimănui nu-i mai pasă de frunze, de toamnă, de fotografie. Toamna ar trebui să dureze vreo șapte minute, cu ploi cu tot, cu inundații, cu alerte meteo de vânt, cu oficiali care-și plimbă funcția pe la sinistrați, cu must, cu Halloween, cu sex în mansarda cu acoperiș de tablă peste care picură ploi de noiembrie, cu totul, șapte minute. Trei idei pe minut. Ce spun eu trei idei pe minut? Trei pe secundă. Apoi șapte minute de iarnă, cu zăpadă, cu mocirlă, cu brad, cu masa la mama acasă, cu colebil, cu șampanie pe străzi, cu vacanța de schi, mangă două luni, nu alta, mangă și de Valentine și Dragobete, gata, șapte minute, over and out, următorul. Speed date cu timpul: alte șapte minute de primăvară, ghiocel, opt martie, paște fericit cu dicarbocalm, 1 mai în Vamă, tot tacâmul, nisip, mahmureală, cine ești tu și ce caut în cortul tău?, gata, acestea au fost cele șapte minute de primăvară ale dumneavoastră și-ncă șapte de vară, poze la Veneția, poze la înghețată, poze cu apusul, poze cu răsăritul, poze cu marea, poze, poze, șapte minute de slide-show cu vara și, gata, de la capăt, până ajung iar pe banca asta privind frunzele prin ecranul minuscul al telefonului, lângă tipa care nici nu știu ce-a făcut în cele șapte minute în care eu am scris acest paragraf și am dat roată unui an.

Nu știu cine e ea, dar nici ea nu știe cine sunt, și nici eu nu știu cine-s eu. Nu știu. Nu mai știu. Uite, dacă ar fi să mă iau după inteligența artificială, după roboții din spatele cookies-urilor, eu nu sunt eu deloc. Mă sperie sugestiile de împrietenire de pe rețelele de socializare. Nu le dau curs. Nu-nțeleg cum ajung astfel de personaje în spațiul meu virtual. Sau ajung eu în spațiul lor? Ce știu roboții despre mine și eu nu știu? De ce-mi recomandă alte muzici decât cele pe care le ascult de obicei? De ce îmi oferă soluții la probleme pe care nici nu le am? Și răspunsuri la întrebări niciodată puse?

În ce joc sunt prizonier și nu știu?

De fapt, exist? Sau sunt doar creația imaginației cuiva?

Ce urme am lăsat, în cei 20 de ani și un pic de internet? Cine le-a centralizat? Ce mi se dă voie să accesez, între timp, în online și câte universuri virtuale paralele există fără ca eu să știu de ele? Am creat deja un algoritm al meu? Un e-ADN? Și în ce măsură acest algoritm al navigării mele aprinde un beculeț roșu când nu sunt sincer cu diversele chestionare online? Există deja o lume în care exist, dar nu m-aș recunoaște deși aș fi asamblat din combinația propriilor mele gesturi, gânduri, dorințe, opțiuni? M-aș suporta, dacă m-aș întâlni?

Chiar vreau să știu cine-s eu, cel descifrat din această combinație de analize? Dar dacă alții știu deja toate acestea despre mine? Dacă algoritmul creat de mine fără voia mea, de fapt, m-a purtat aici, pe această bancă? Și dacă altcineva știa că aici am să ajung? Dacă-i așa, de ce am fost adus aici? Și, chiar vreau ca cineva sau chiar CEVA de-afară să decidă unde să-mi trag sufletul sau să admir toamna?

Și cine e ea, cea de pe bancă, lângă care m-am așezat?

(Cristian Iohan Ștefănescu)