Am vorbit cu nea Martin să mă ia cu el înapoi la Zimnicea când își termină livrarea, de lapte sau biscuiți sau ce-o fi aducând el de la fabricile miliardarului din lunca Dunării, Bulan Niculăiță. Cu puțin noroc am ieșit din calea acestui personaj cu dorințe abrupte pentru posesii, care au devenit cu anii un imperiu mărginit de prăpăstii. Nu a fost nevoie să mă înham la destinul promis atâtor vieți pe acolo. Inspirația lui de business a trecut prin curțile oamenilor ca Dunărea, unora le-a dat doar cât udă țărâna din ogor o ploaie, bună și aia, dar când și-a ieșit din matcă, a culcat tot la pământ, ca apoi să zici mersi dacă-ți mai vezi rudele, secetă ca-n miez de piatră.

Nea Martin lucrează cu mama la aceeași firmă a sfântului Bulan Ioan, din ‘90 sărbătorit de 9 iulie pe la noi, dătător de tunuri și interviuri. Deci Bulan Ioan Niculăiță. Mai bine îi las lui Martin un ban și nu mă înghesui cu nimeni pentru un loc în microbuz. Ia-mă, nene, nea Martine. Nu știu cum arată. Am numărul lui de telefon. Parcă tot de Bulan mă simt dependent când fac apel la Martin, pot să-ascund?, parcă l-aș suna direct pe el.

„Salut, nepoate”, zice el și răsuflă greu. Îl aștept în telefon, că poate nu a terminat, că poate i-a curmat ceva glasul.

„Nepoate!”, mă trezește el.

„Bună ziua, sunt Cosmin”, mă scutur eu din glas.

„Așa, mă speriasem îăăăăh că ni te-a luat viitura. Știu îăăăăh, mă”, mă ia el frățește, încet, să-i priască cuvintele. „Am numărul tău. Noi am terminat acum treaba, am descărcat la piață aici, la Gorjului, în spate la Carrefour, ne găsești în spate la Carrefour, știi unde să vii?”

„Am habar”, îi răspund.

„Ascultă la mine. E un restaurant în piață îăăăăh”, încep să mi-l imaginez.

„Îl știu. Dar e cumva în spatele pieței”, îl umăresc eu.

„Cum, mă? îăăăăh e în piață.” Mă corectează fără grabă, răbdător. Pare a fi omul care mi-ar fi spus lecția până aș fi ținut-o minte pe de rost, la fel mereu, fără alte completări.

„Nu știu decât de ăla de care vă zic.”, tot în spatele Carrefour, „atât am învățat”.

„Mai e unul, îăăăăh-n piață e, mă”, căscă el ca un aspirator scos din priză. „Hai că-l găsești tu, îăăăăh. Ne-am luat niște mici, ne găsești înăuntru, suntem la masă, pe stânga, suntem noi și nu mai e nimeni. Deci singura masă, pe stânga te uiți și ne-ai văzut și am plecat. Hai că te-așteptăm.”

„Poftă bună.”

„Și apoi mergem să cumpărăm o saltea. Nu mă mai odihnesc de la șalele astea”.

„Ok”, și cred că, dinainte să îi spun eu asta, mi-a închis.

Îmi completez bagajul cu încărcătorul telefonului și periuța de dinți. Apartamentul meu de la etajul 9 rămâne încins ca acoperișul, ca în fiecare vară, cu pântecul plin de un miros de alge aeriene râncede, suspendate pe instalația sanitară, împletite cu veacurile din salate și tigăi încinse. E mirosul captiv al etajelor superioare între gratiile de miasme ale balcoanelor de sub noi, care evadează spre cer în vapori de rufe curate și de tei care se întrec cu blocurile în fiecare an pentru lumină că parcă ar vrea se decoleze.

Drumul meu spre casă e o linie frântă întinsă ca un brusture, la sud, pornind din București, floarea cea înaltă și mândră a câmpiilor. Mi-era dragă vegetația sălbatică și-mi sunt dragi drumurile navetiste și alintate de câte o fată care ridică țărâna pe marginea lor, cu papucii târșâiți, pași de smoală, plesnind de tinerețe ca pepenii de apă dulce.

Intru în restaurantul bine-cunoscut mie și, în lâncezeala lui umbroasă, subtil afumată de grătar, găsesc masa din stânga, singura ocupată, cu patru nenici. Casc privirea ca să îi recunosc, pentru că nu l-am întâlnit pe Martin vreodată, măcar dintre ceilalți să recunosc vreunul. Îmi face unul din ei cu mâna, și mă apropii legănat, luându-mi răgaz să mă mai holbez la ei. Au față de sudiști, cefe de raci, piei uscate, sprâncene stufoase, încruntate fără supărare, adăpost pentru ochii de care râde soarele de mai până-n toamnă, ușoare trăsături turcești și vorbirea pieptoasă.

„Să trăiești, nepoate, ai ajuns”, mă liniștește unul din ei mai cuminte, ochelaristul care prezida această șezătoare, din capul mesei. „Ce faci?”, îmi zâmbește el, dar nu mă deschide deloc, sunt gata de plecare. Toți beau bere, „bine”, suficient de știut ca să revină în discuția lejeră despre Bahmuțeanca ca și cum ar fi ratat o fază dintr-un meci de divizia C. El o fi Martin. Respiră greu, bea bere. Dar toți beau bere. Bulan e baștan bătrân în polul sud al României, poliția îl cunoaște ca pe-un voievod, mă gândesc. Numărul de matriculare e ca o carte de vizită pe care rutiera o salută mulțumită că a primit-o pe șoselele lor. Sunt acoperiți, mă liniștesc, trag aer în piept și-mi miroase a sudoare alcoolizată și parcă nu mai vreau să plec.

„Dumneavoastră sunteți Martin?”, îl întreb fără să vreau să îl deranjez, cu voce spartă. Nu îmi răspunde. Aș fi vrut să nu merg ca mutul 140 de kilometri cu ei pe drum.

„Cum e la dumneavoastră la muncă, unde lucrați, la lapte, la biscuiți, sau…?”

„Nepoate, mă avertizează parcă, știi cum e la noi la muncă?”, îmi răspunde cel care m-a primit, parcă merge undeva, știe calea, nu o ia pe oriunde, are el gândurile lui și îmi răspunde cu o întrebare, conduce, cum ar face-o un șofer.

„Ă?”, mă destind eu artificial.

„Multe se spun, puține contează”, îmi lasă el scris ca unui urmaș rătăcit pe frontonul Ministerul Muncii, căreia-i voi trece pragul multă vreme de acum înainte, umil și bucuros că am ridicat fruntea să pot citi cugetarea lapidară. Telefonul îmi sună.

„Să trăiești, nepoate, ai ajuns?”, mă zorește Martin. „Am mâncat, ne găsim lângă piață.”

„Lângă piață unde?”

„Băi, nepoate, tu ori te-ai apucat de băut de la ora asta? Știi cum se zice la mine la muncă? Îți zic când ne întâlnim. Hai să luăm salteaua aia. Vino la ăștia cu legume.”

(Cosmin Dumbravă)