– Vreau să zbor, mamă!

– Oamenii nu zboară de unii singuri, puiule, au nevoie de avioane pentru asta!

– Dar păsările cum pot zbura?

– Ei, ele nu sunt oameni.

– Pisicile sunt oameni?

– Sigur că nu, ce întrebare-i asta?!

– Atunci ele de ce nu pot zbura?

– Pisicile fac alte minuni, de exemplu văd pe întuneric.

– Eu nu vreau să văd pe întuneric, eu vreau să zbor!

– Nu se poate, iubito!

– Vreau!!!

– Poți să te încăpățânezi oricât, n-ai să reușești!

– Toate păsările zboară?!

– Mmnu, sunt unele care n-o fac.

– De ce?

– Să spunem că au uitat!

– Cum să uite așa ceva?

– Pur și simplu n-au avut nevoie să zboare și, după un timp, au uitat s-o facă

– Nu cumva și oamenii știau să zboare, apoi au uitat?

– Oamenii nu pot zbura, pur și simplu!

– De ce?

– E complicat, oamenii și păsările sunt făpturi foarte diferite. Păsările au aripi și au oasele ușoare. Oamenii au brațe în loc de aripi și au oasele grele. Oricât ar da un om din mâini, n-ar reuși să zboare nici un metru

– E trist, mamă! Și e nedrept să nu pot zbura!

– Știu, iubire! Dar să știi că ai putea s-o faci!

– Cum așa?

– Când aveam vârsta ta visam că zbor. Tu ai visat asta vreodată?

– Nu, mamă, am visat doar că m-am urcat în liliacul din curte.

– Poate vei visa, poate vei visa că zbori!

– Dar eu nu vreau doar să visez, eu vreau să zbor.

– Nu se poate!

– Am înțeles de la început.

– Îmi pare rău!

– Mamă!

– Da, pui!?

– Dar ce, din ce fac oamenii, este cel mai aproape de zbor?

– Nu înțeleg ce vrei să-mi spui

– Din tot ce fac oamenii, ce seamănă cel mai mult cu zborul?

– Iubirea! Când iubești simți că zbori

– Mamăăă, eu vorbesc serios! Ce fac, nu ce simt oamenii!

– Scuză-mă! Dansul, probabil!

– Orice dans?

– Cred că baletul!

– Cum e baletul?

– Pot să-ți povestesc, dar mai bine ar fi să vezi chiar tu!

– Spune-mi chiar acum!

– Ce încăpățânată! Baletul este un dans pe care doar unii oameni îl pot face bine

– Cei cu oase ușoare?

– Posibil! Cei cu oase ușoare și cu mușchii puternici!

– Vreau să fiu balerină!

– Ești prea mică pentru asta

– Dar când sunt destul de mare?

– Nu știu, o să mă interesez

– Când?

– Eeei, nu știu, zilele astea!

– Acum!

– Dar pe cine să întreb acum?

– Pe vreuna din prietenele tale!

– Nu știu unde-mi este telefonul

– Uite-l aici!

– Ce copil îndărătnic!

– Sună! Acum!

 

Mama a sunat chiar atunci la una din prietenele ei care avea fetița la un curs de balet. Peste două zile aveam rochiță specială și flexibili. Peste trei zile am fost la prima lecție. Nu aș putea spune că mi-a plăcut. Profa era slabă și aspră, fără chef, dar chiar părea o pasăre gata să-și ia zborul: un graure!

Colegele mele erau de vârste diferite, dar toate mi s-au părut foarte departe de posibilitatea de a zbura. Erau grăsune și pufoase, mai degrabă subacvatice decât aeriene.

Eu eram aeriană!

M-am privit în oglindă și mi-a plăcut expresia de severitate de pe propriul meu chip. Semănam cu tata, așa serioasă. Iar tata semăna, deseori, cu un vultur, pentru că avea nasul cam înconvoiat și privirea fixă.

Poate colegele meu nu și-au propus asta, dar eu știu sigur ce vreau de la balet: vreau să mă apropii pe cât posibil de zbor. Vreau să plutesc. O să-mi golesc corpul de greutate, o să-mi întăresc mușchii, apoi voi face mișcări speciale care mă vor ridica deasupra pământului. Voi zbura!

Profa m-a scos repede din visare.

Ce faci, dormi?

N-am zis nimic! Nu, nu dormeam, mă pregăteam!

Și-am început!

M-au durut îngrozitor picioarele, exact de la prima lecție. Dar nici că mi-a păsat. Corpul meu trebuia să fie cât mai ușor, mușchii cât mai puternici!

Probabil că dacă aș calcula timpul pe care l-am petrecut suspendată deasupra pământului, în sărituri, ar fi egal cu timpul petrecut pe pământ. Asta, desigur, dacă nu socotesc vremea pierdută cu somnul, mâncatul și învățatul.

Mama s-a speriat la început, a zis că exagerez, dar nu am băgat-o în seamă. Eu voiam să zbor, ea nu voia să zboare! Nu avea, deci, cum să înțeleagă ce fac. Am continuat să mă antrenez și să-mi întăresc mușchii.

Am făcut asta până când tuturor li s-a părut normal să țopăi fără încetare.

M-am subțiat și mi-am întărit mușchii atât de bine, încât, la balet, profa îmi spunea: ești ca o panteră! Eu râdeam și-i spuneam „ca un graure!” și-mi continuam exercițiile.

Mi s-a părut că salturile mele sunt din ce în ce mai lungi. Aveam, de multe ori, senzația că plutesc. Pluteam! Dar nu era doar plutirea, era și felul în care mă desprindeam de pământ, și felul în care reveneam. Când îmi luam zborul nu trebuia să arăt că aș face vreun efort. Am înțeles: trebuia să arăt că, de fapt, zbor dintotdeauna. Iar aterizarea nu trebuia să fie zgomotoasă și cu icnete, de parcă cineva ar fi dat drumul unui pepene copt pe jumătate de la etajul doi, nu, aterizarea trebuia să semene tot cu o plutire, doar că una altfel, una care te ținea cu picioarele pe pământ.

Așa am înțeles cum e cu baletul: eu zburam mereu. Faptul că ceilalți nu vedeau asta, îi privea doar pe ei. Zborul meu devenea permanent, eram mereu în plutire. Atingeam pământul din politețe.

Nu are rost să vorbesc mai departe, aici, despre cariera mea de balerină, nu asta era ideea.

Ideea era că am învățat să zbor.

(Bogdan Papacostea)