Speranță era un cuvânt prea mare. Strada era lungă, așa se și chema, Strada Lungă, și mergând pe ea cu rolele spera că va ajunge până la capăt fără să cadă. Cu casca și genunchierele și cotierele ei roz, pentru că doar așa o lăsau cu rolele, înainta precaut pe roțile ce nu se puteau învârti prea repede, fiind doar din plastic, nu din silicon.

Strada Lungă era goală duminică după-amiaza, deoarece toți copiii se adunau pe Strada Soarelui și se jucau țară-țară. De ce avea oare țara nevoie de ostași – nu se întreba nimeni, pentru că erau ostași cuminți și la locul lor. Ostașii s-au înrolat și au luptat și au murit în răstimpul traversării Străzii Lungi pe role.

Strada Lungă era protejată de războaie, dar și de veselia cazărmilor lor. Era o stradă tăcută și lucioasă atunci când ploua. Nimeni nu avea câini pe Strada Lungă.

Speranță era un cuvânt prea mare, deoarece ea știa că nu locuia nimeni pe Strada Lungă. Era o stradă tăcută, o stradă abandonată, mărginită de case vechi în paragină. Adulții evitau să vorbească despre stradă, dar ea știa. Odată, demult, pe Strada Lungă stăteau oameni, altfel nu ar fi existat case.

Soarele apunea, dar capătul străzii părea că se îndepărtează din ce în ce mai mult. Pe case erau mâzgăleli pe care nu le înțelegea, deși ar fi vrut. Auzise pe la școală că, dacă reușești să traversezi toată Strada Lungă fără să te oprești, ți se va îndeplini o dorință.

Picioarele începeau să o doară și vântul rece o împingea spre stânga. Speranță era un cuvânt prea mare, dar…

A privit casa cu placaj gri, cu acoperișul surpat și fără să vrea s-a oprit. Era chiar la capătul străzii, a observat, căci de după intersecție începea Strada Zimbrului. A înghițit în sec. Țara avusese, desigur, nevoie de ostași. Nu ai ce face, așa e când ești o țară. Mai ai nevoie și de alte lucruri câteodată, ca țară.

Ținându-se de orice putea apuca, a pășit spre casă, a împins ușa șubredă și a pășit înăuntru. A privit buruienile verzi, bucățile de mobilă și razele apusului pătrunzând prin tavanul lipsă. Arăta ca și cum un taifun puternic devastase totul.

Memoria, la fel ca ostașii, e un lucru pe care nu prea te poți baza. Cu toate astea, ceva din noi ne spune câteodată că am ajuns în punctul zero, în punctul de unde am plecat la începutul începuturilor. E imposibil să ne amintim cum eram atunci când eram bebeluși. Mama ei a râs de ea când a întrebat-o dacă ea își amintește.

Speranță era un cuvânt prea mare pentru ea, pentru că nu era cuvântul ei. Sau – era și nu era. Privindu-și mâinile mici, nu se putea opri din a vedea o pereche de mâini mari și uscate. O emoție fără glas o făcea să privească pereții decolorați și ochii ei să nu-i mai simtă ca fiind ai ei, ci parcă ai altcuiva. Speranță era un cuvânt mare, dar ce mai putea face acum?

Mâinile ei mari și uscate erau pline de sânge. Mâinile ei se cățărau și strângeau sfoara în ele, se agățau de volan, se scufundau într-un pârâu. Mâinile ei erau de la o altă persoană care împărțea cu ea același corp.

Ochii i se umezeau pentru ostașii care alergau râzând, cât de repede puteau, pentru a sparge blocada. Picioarele o dureau de la statul prea mult pe role. Începea să se întunece. Mâinile ei mari se agățau de barele de metal și băteau cu pumnii în lemn. Mâinile erau sărutate. Mâinile amorțeau.

Ea închise ochii strâns și își imagină mâinile ei mici, unghiile cu ojă cu sclipici ciobită, petele de cerneală. Casa ei, părinții ei, clădirea școlii. Șoarecele de pluș, agrafa cu strugure, pietricica plată, globul de sticlă în care ningea, bomboanele cu cocos. Era tot ce avea nevoie să își amintească.

Înainte să te naști tu? Păi, înainte să te naști ai fost în burtă, chiar aici!”

Înainte de asta? Înainte de asta nu erai deloc, nu te făcusem încă!”

A tras aer în piept şi când a expirat, cuvântul cel mare s-a topit ca un cub de gheaţă aruncat într-o zi de vară. Apa rece a pătruns în pământ, pierzându-se în iarbă.

A patinat încetişor până acasă, dorindu-şi să uite tot, tot ce ţările şi ostaşii făcuseră vreodată împreună.

(Anna Kalimar)