Stau la patru. Mă doare-n pulă de presiunea apei, căldură sau colindători. Nici prea sus, nici prea jos, fix la mijloc. Am apartamentul ăsta de 30 de ani și n-am schimbat mare lucru la el. Încă mai am perdelele mamei și fotoliul ăla idiot de la tata. Frate, ce vechituri! Dar parcă n-aș scăpa de ele.  Țin la ele-n felul lor. Mă rog.

Să vă spun cum stă treaba. E simplu, la bloc, toată lumea, daaaar toată lumea are vecini. Ai mei sunt simpatici dar nu prea, drăguți dar nu foarte, joviali dar nici chiar așa. Unii sunt tinerei, alții mai bătrâni, fiecare cu oasele lui.

Am un vecin la cinci. Omul are ceva pe chelie. Ține în casă șaptezeci de pisici pe care le-a botezat pe rând sub lumina lunii. Totul s-a petrecut într-un lighean jegos de pe vremea lui Nicu Ceaușu. Le-a botezat, au crescut, acum din când în când le apucă căldurile și miaună toată noaptea în capul meu. Dar ce să-i fac nene? E și el om, are și el pasiuni, aia e.

Am o vecină la etajul unu. N-are, săraca, nicio ocupație. Stă toată ziua în fața blocului pe o bancă. Salută lumea. Deja e cunoscută în tot cartierul. Stă la taclale cu gunoierii și cu poștașul. Nu știu… E ca un fel de gate-keeper al blocului. Nu trece nimic fără ca tanti Silvia să nu vadă sau s-audă.

Am o vecină la etajul doi. Cred că abia a terminat facultatea. Abia ce și-a găsit vreun serviciu-ceva. Muncește ori prea mult, fie o arde seara dubios pe cine știe unde. Simpatică și respectuoasă, ea, așa. Întotdeauna își plătește întreținerea la timp. Aduce citirea la apometre fix când trebuie. Păcat, totuși. Acum două zile am auzit că a venit Poliția în razie la ea acasă. Au găsit-o tăiată toată în cadă. Cică ar fi avut niște combinații nasoale cu unii băieți de prin Balta Albă. Mda.. Deci… aveam o vecină la etajul doi.

Am un vecin la etajul șapte. Mă nene! Are un câine sau… cățea, da, cățea e. Are o cățea bătrână bre, piele și os e animalu’. Abia își mai trage coada după ea. El, proprieteru’, e un drojdier de clasă mare. Tot timpul cu nasul roșu amplasat cu simplitate deasupra mustății albe și cu vârfurile galbene de la tutunul supt. Săptămâna asta nu l-am văzut deloc prin fața blocului cu cățeaua. Cine știe, o fi dat animalul nas în nas cu Donșoara cu Coasa și s-a dus pe Raiul câinilor.

Am o babă, pardon, o vecină la etajul 6, zici că-i posedată de demoni. Are întotdeauna ceva de comentat. Tot timpul cineva bate în țevi, construiește rachete sau dă găuri inexplicabile la trei dimineața. Femeia și-a dezvoltat un propriu cult al hate-ului pe oricine e vecin cu ea. La plata întreținerii comentează mereu ,,de ce e asta atâta?”. Mă rog. Femeia sigur e senilă sau are ceva scurgeri pe Apa Sâmbetei.

Sună cineva la ușă. Stai un pic, nu pleca.

– Bună seara!

– Bună seara! Aaa… Dumneavoastră sunteți, domnu’ administrator. Da!

– Da, eu sunt.

– Cum vă pot ajuta, domnu’ administrator?

– Domle… ți-am mai zis deja de vreo șapte ori. Am primit atâtea plângeri de la vecini. Încetați odată cu treaba asta.

– Nu înțeleg domnu admnistra….

– DOM’LE! Gata! Nu mai faceți asta. Păi, ce e aici? Circ?

– Dar eu n-am vru…

– DOM’LE! De azi încolo încetați să mai scrieți textele astea despre vecinii dumneavoastră. Am zis gata! Până aici! Nu sunt ei datori să primească în cutiile poștale scrisori de la dvs cu note despre ei și cum sunt ei… Și, ce-i asta? Cercul Literar al Nebunilor?!

– Da… Domnu…

– GATA! DE AICI, AM ZIS, GATA!

(Andrei Constantinescu)