andreiCu falca dreaptă simțeam ceva rece. Aveam pometele umflat și am încercat să clipesc. Cred că am stat așa vreo zece minute. M-am gândit la o groază de lucruri. Mi s-a dus mintea la primul moment în care am văzut-o. Mi-am amintit primul sărut, prima dată când am ținut-o de mână, zâmbetul ei ștrengăresc și privirea. Ochii ei aveau ceva. Cred că privirea lui Margaret a fost principalul motiv pentru care m-am îndrăgostit de ea. Când am reușit să-mi revin un pic și să strâng suficientă putere, am pus palmele pe cimentul rece și m-am ridicat. Mă durea spatele îngrozitor, aveam o zgârietură mare pe mâna dreaptă, care pleca de la cot și mergea până aproape de palmă. M-am căutat de țigări și am găsit pachetul mototolit cu doar două țigări în el. Măcăr pe ăsta mi-l lăsaseră. Mi-am aprins o țigară și m-am sprijinit de gardul ruginit care delimita hala de culoarul întunecat. Conștientizasem ce se întâmplase dar nu se legau chiar toate în capul meu. Trebuie să dau lucrurile mult în spate ca să înțelegi. Nu-mi ești dator cu nimic și, dacă tu ai să înțelegi mai bine decât mine, am să fiu mulțumit.

Acum ceva luni îmi consumam ultimii nervi la tipografia lui Andronache. Lucram la el din 2008 și, sincer, aveam așteptări mai mari de la Andronache. În principal cred că le aveam de la mine, dar nu recunoșteam asta. Poate că de aia am și stat atâta timp la tipografie. Când s-a umplut paharul, i-am spus că eu trebuie să plec. Condițiile și promisiunile pe care mi le făcuse erau de fapt gogoși glazurate cu ,,Lasă că rezolvăm și asta”, iar eu ca prostul l-am crezut. L-am crezut de fiecare dată și zâmbeam ca boul încercând să-mi îngrop și mai tare teama de confruntare pe care o căram după mine de ani de zile. Andronache mi-a spus că ține la mine ca la un frate. N-am fost clișeic să-i arunc vorba aia cu brânza, frații și banii. Am dat doar din cap, i-am spus că știu, mi-am luat ultimul salariu și am plecat. Până la gura de metrou am pipăit plicul cu bani ca și cum de el depindea toată viața mea pentru următoarele două luni. Într-un fel era cam așa, pe de altă parte știam că am să mă descurc. Am stat doar două săptămâni acasă. Prin diverși cunoscuți, am lucrat o lună la Club 52 de pe Moșilor. Tăiam bilete, luam banii de intrare și puneam brățări. N-a ținut mult, pentru că salariul era mic și oricum venea cu întârziere. După treaba cu 52, am mai stat o săptămână pe bară. Roland m-a ajutat și mi-a găsit un post la un magazin din colțul blocului lui. Acolo chiar a fost ok, dar știam că pot mai mult și după trei luni le-am zis că plec. Patronul, Dinu, era un om super bun. Întotdeauna îmi dădea salariul la timp și ca bonus mă lăsa să beau ce voiam eu din magazin. Mai luam și câte un sandwich atunci când mi se făcea foame. Omul nu comenta, mă înțelegea. Eram aproape sărac lipit, dar îmi vedeam de treabă și îi făceam vânzare.

Etapa cu magazinul cred că a fost de fapt cea mai bună. Nu m-am prins atunci cât de ok o duceam dar ce a fost a fost. Mihalache a venit într-o sâmbătă la mine. Am pus de cafea și i-am oferit niște marmeladă pe pâine.

– Nu-mi e foame, frățică. Am mâncat mai devreme. M-a dus Gina la soacră-mea și ne-a făcut omletă cu ceapă și cașcaval. Știe baba să gătească, pula mea.

– Aa, bine. Dacă te răzgândești, vezi că e pâine în dulapul din bucătărie.

Am vorbit prostiile de zi cu zi, după care Mihalache m-a mirosit și a început să mă descoasă.

– Ce ai, mă? Nu ești în apele tale. Se vede pe fața ta.

– Mda. Îmi fac griji cu banii, cu astea. Trebuie să găsesc ceva destul de repede. Într-o săptămână rămân fără bani.

– Te împrumut, dacă vrei.

– Nu, nu. Nu mai vreau împrumuturi. Și așa am să îi dau lui Florin șase milioane. Dacă mai iau și de la tine, belesc portofelul aiurea.

– Treaba ta.

– E mai bine așa, îți spun eu.

– Da’ … vrei să-ți găsesc ceva de muncă?

– N-ar strica. Cunoști pe cineva? Vânzător, spălătorie auto, șantier? Mă bag la orice. Știi că nu fac figuri.

Mihalache avea un fel ciudat de a fi. Te privea tot timpul foarte atent. Era vigilent la orice mișcare, orice privire sau gest. Le băga la cap, le filtra și își dădea seama dacă ascunzi ceva, dacă te supără ceva. S-a uitat la mine atent, după care a oftat și a vrut să zică ceva, dar s-a abținut. Mi-am dat seama că-i ceva serios. De obicei nu glumește atunci când treburile sunt foarte serioase.

– Ce e, mă? Dacă ai vreo combinație dubioasă, știi că nu mă sperie. Doar să nu fie cu implicări din ălea mari prin care să ajung la bulău.

– Păi, tocmai asta e. Știu pe cineva care îți poate găsi de muncă, dar e destul de dubioasă treaba și nu știu dacă se merită să te bagi.

S-a ridicat de pe fotoliu și s-a apropiat de geam. Privea prin perdea în gol și ținea mâinile la spate. Era destul de gânditor și cred că a stat așa vreo cinci minute. La un punct și-a făcut curaj și mi-a zis.

– Uite, știu eu niște băieți care fac trafic. Doar că, nu e trafic de care poți să vorbești așa, cu oricine. Îți spun asta pentru că ne știm în pula mea de atâția ani și în tine am încredere.

– Vai de mine, dar așa de grav e?

– Coițe, aș vrea să mă crezi pe cuvânt. Nu ți-aș spune asta dacă nu te-aș socoti ca și fratele meu.

Aici nu mânca căcat. Cu Mihalache mă știam de la grădiniță. Făcusem împreună școala generală și liceul. Mersesem amândoi la tot felul de combinații și aiureli din care scoteam bani pe vremea când eram puștani. Niciodată nu ne-am dat în gât unul pe altul și, când s-a întâmplat ca unul dintre noi să fie prins, nu l-a dat în gât pe celălalt. Eu făcusem trei luni de pușcărie pentru el și nu-l pârâsem. El s-a revanșat la doi ani după pârnaia mea atunci când l-au prins gaborii cu o geantă plină de pastile pe care, ghici ce, le avea de la mine. Ar fi putut să mă fută, dar prietenii adevărați nu-și rup curu unul altuia. Puteam să spun că eram ca niște veri foarte apropiați.

– Treaba e așa. Pot să vorbesc cu tipul ăsta care se ocupă de fapt de treaba asta. Postul ar fi de paznic.

– Paznic. E bun. Ce pula mea e așa riscant?

– Nu înțelegi. E mai rău de atât.

– Păi, zi-mi în pula mea despre ce e vorba mai concret. Mă vrăjești ca pe pizde. Ce dracu’?

Mihalache știa când mă enervez și știa când merge de glumă ori ba. M-a privit fix în ochi și mi-a zis:

– Bine. Postul e de paznic la un cămin de nefamiliști. E aproape de periferie înspre Sud. Păzești căminul și vezi cine intră și cine iese. Când e cazul și te anunță băieții, trebuie să tragi de mânecă pe cineva. De restul se ocupă ei.

– Să trag de mânecă? La propriu sau cum?

– La propriu. Îi tragi de mânecă, vorbești cu ei, și apar băieții din spate. De acolo se ocupă ei. Treaba ta e făcută. Nu vezi și nu spui nimic nimănui.

– Am înțeles. Și ce pățesc aia pe care îi trag băieții din spate?

– Sunt luați și duși, adormiți, și după li se dă drumul dimineața. Treaba asta se face seara de obicei. Dar uite, mai bine lasă-mă să vorbesc cu omul și te cheamă el și-ți explică mai bine.

– Am înțeles. Păi, vorbește.

Devenise brusc foarte serios și i se zbârlise părul de pe mâini. Atunci am înțeles că ceva chiar e la mijloc cu treaba asta.

– Coițe, uite. Treaba e că dacă te bagi în chestia asta eu n-am cum să te ajut dacă iese ceva nașpa. Înțelegi?

– Vai de pula mea. Da. Am înțeles. Zici că mă bagi să lucrez cu mafia.

– Bă! Nu glumesc. Dacă ai intrat în căcat cu ăștia, eu nu am ce să fac. Treaba se duce mult mai sus decât crezi. De asta te întreb acum ești sigur că vrei să te bagi?

– Da. Pula mea! Când nu m-am descurcat eu?

– Da. Așa zis și eu. Doar să ai grijă. Faci ce zic ei și nu ieși din ce-ți spun.

– Banii cât sunt?

– E în funcție de caz. O să vezi, plata e bună. Eu am făcut asta două luni și mi-a fost de ajuns cât să mă pun pe picioare.

Pentru Mihalache să se pună pe picioare cu banii însemna să aibă cel puțin cincizeci de milioane în cont. Așa că, banii sigur erau buni. După ce mi-a promis că vorbește cu tipul ăla,  a mai stat zece minute și a plecat. În tocul ușii s-a uitat serios către mine și mi-a spus:

 

– Te sunt eu zilele astea după ce vorbesc cu ăla. Nu zici la nimeni nimic. Nici n-am discutat ce am discutat azi aici, s-a înțeles?

– Da, mă. Ce pula mea mă tot fuți așa?

– Așa, că-mi place. Hai, ne auzim.

,,Zilele astea” s-au transformat până la urmă în două săptămâni și Mihalache tot nu mai suna. Așa că, într-o miercuri, am pus mâna pe telefon și l-am sunat eu. Mi-a răspuns un pic nervos și mi s-a părut că era puțin stresat.

– Pari stresat patroane. Ce? Iar nu te fute nevastă-ta?

– Pula. Nu mă. Ce te fute pe tine grija cât de des mi-o trag eu?

– Aha. Da, deci îți dă cu porția.

– Da. Mă-ta îmi dă cu porția, te-ai prins.

– Ai aflat ceva de treaba aia?

– Care treabă?

– … Treaba aia. Ești prost? Ai zis că vorbești și mă suni.

– Aaa. Da dar nu e sută la sută.

– Vai de pula mea. Oamenii tăi de încredere.

– Bă. Nu mă fute. Ai răbdare, că nu-i atât de ușor.

Și mi-a închis telefonul în nas. Nu l-am sunat înapoi și m-am băgat la somn un pic. Și așa eram super obosit de frecat menta pe acasă.

Trecuseră trei luni. Îmi scosesem total din cap că Mihalache mă va mai ajuta cu ceva. Între timp, de bani tot aveam nevoie, așa că mă angajasem la un fast-food. Era aproape de casă, salariul decent, bacșișurile bune. Știu că am ajus acasă într-o seară absorbit de ideea că voi îmbătrâni singur. Eventual cu un câine pe care-l voi crește prin apartament și de care tot universul meu va fi total absorbit. A sunat telefonul. Era Mihalache.

– Vino mâine la mine. Pe la șapte e ok.

– Pentru ce?

– Vino doar la mine și o să înțelegi.

A închis telefonul și eu m-am pus pe gânduri. A doua zi mi-am luat liber de la muncă și m-am dus către Mihalache. Am ajuns puțin mai devreme. El mă aștepta și mi-a spus că trebuie să apară și tipul ,,imediat”.

– Ce tip, mă? Ce se întâmplă?

– Cum ce tip? Ăla de-ți ziceam că-ți poate face rost de job. Ai uitat?

– Îmi ieșise din cap că se mai întâmplă ceva.

– Eee, uite că se întâmplă. A durat ceva, dar, nah …

Soneria ne-a spart dialogul și omul a apărut. Era îmbrăcat într-un pardesiu negru. Avea o față de ceară și cearcăne ca și cum ar fi băgat alcool și boabe toată seara. Îl chema Vladimir, vreo treizeci și un pic de ani. Pentru că n-am vrut să pierdem prea mult timp, am întrebat eu din prima.

– Bun, și care-i munca?

– Munca e simplă. Trebuie doar ca tu să ai grijă și să ai ochii în patru mai tot timpul.

– Aha. Deci stau de gardă sau ce fac?

– Tu ai o gheretă în care stai de la 9 dimineața până la 1 noaptea. Vezi cine trece prin zonă și ne spui cum arătau și dacă erau tineri, dacă păreau sănătoși.

– Păi ce contează dacă erau sănătoși sau nu? Ce pula mea? Sunt fiziolog sau doctor?

– Nu. Uite, treaba este că noi facem scouting și când e cazul chemăm pe câte cineva care se ocupă mai departe.

– Mai departe? Ce înseamnă mai departe?

A oftat un pic și s-a scărpinat după ceafă. S-a uitat la Mihalache și cred că s-au înțeles din priviri. Ăla a fost momentul în care s-a decis că au încredere în mine să-mi spună tot. Eram deja mâncat aici, dar nu aveam cum să-mi dau seama de atunci. Dacă te întrebi și tu ce făceau băieții, te înțeleg. Jobul era de paznic, dar de fapt nu făceai doar pândă. Prin diverse combinații de ale lor, totul se rezuma lafaptul că se cunoșteau cu o mână de medici de la mai multe spitale din București. Ăștia, medicii, aveau la rândul lor combinații prin care racolau oameni, tineri în general, și uite așa se făceau rost de organe. În general, rinichii se dădeau cel mai bine. Uneori mai erau comenzi și de plămâni, dar aici e mai ciudat, pentru că până și nefumătorii pot avea plămânii varză. Ce trebuia să face eu mai exact? Stăteam în ghereta aia plasată în fața unui depozit și beleam ochii după potențiale ,,piste”. Așa le numeau ei. Recunosc, am fost puțin speriat la început, dar când am auzit că dau patru mii de lei pe lună pentru doar a sta ca prostu’ și a nu face nimic în fiecare zi, am zis da. În general, ei ,,buzunăreau” cam două persoane pe lună.

– Și cum funcționează? Eu văd pe cineva și vă anunț?

– Da. Trebuie să observi bine de tot cum sunt oamenii ăștia, dar ei să nu te observe pe tine. Le urmărești rutina, drumul pe care-l fac zilnic prin fața depozitului, cum se îmbracă, dacă sunt însoțiți, tot tot. Înțelegi?

– Aha, da. Și vă sun și anunț, iar acolo se încheie treaba mea?

– Da.

– Bun.

– Nu că bun. Dacă te bagi în asta, ești băgat până la capăt. Deja ți-am spus suficient și am încredere în Mihalache care mi-a spus că mă pot baza pe tine. Ciocul tre’ să-ți fie mic, ochii beliți tot timpul. S-a înțeles?

Am acceptat totul și am început ,,munca” la o săptămână de la discuția de mai sus. Mi-am adus aminte iar de privirea ei, și știu că n-aș fi picat în căcat dacă nu m-aș fi îndrăgostit de ea.

Problema a fost că am văzut-o în fiecare zi timp de două săptămâni și mi se tot scula. Începusem să ne salutăm în fiecare zi. La început timid, doar dat din cap. Ea îmi zâmbea, eu dădeam din cap și rupeam chiloții cu erecții din alea ca la douăzeci de ani. Nu i-am anunțat niciodată de Margaret. Nu puteam, ceva în mine îmi spunea că fata asta merită să trăiască cu tot cu rinichi în ea. Așa e când ești prost și te mănâncă în pulă după vreo femeie. După trei luni de stat la pândă, am băgat la malaxor patru tipi și o femeie care-și tot plimba câinele în zonă. Aia chiar m-a enervat pentru că căcatul ăla de potaie se pișa tot timpul pe ghereta mea.

Într-o zi mi-am făcut curaj și m-am băgat în seamă cu Margaret. A doua zi iar ne-am salutat și a stat la o țigară cu mine. Cu femeile am fost întotdeauna timid. Vreo două săptămâni am tot petrecut cu ea circa douăzeci de minute pe zi. Dimineața când se ducea la birou stăteam la o țigară, seara când ieșea repetam chestia.

Într-o zi mi-a adus o prăjitură. Era făcută de ea și gestul ăsta mi-a dat încredere încât i-am spus:

– Poate ai chef la un moment dat să bem o cafea sau o bere, ceva.

– Da. Nu știu. Poate facem și asta. Nu ne știm așa bine.

– Da, dar poate o să ne știm și mai bine.

– Te dai la mine, deci?

– … poate că da. Tu ce crezi?

– Eu cred că da. Vezi, că eu nu caut relații. Dacă vrei să te fuți doar, asta e altă treabă.

– Aoleu și tu ai avut chestii de căcat prin viață legate de bărbați?

– Poate că da. Ce mai contează? Vino la mine în seara asta și mai vorbim.

Mi-a dat adresa. Am ajuns acasă entuziasmat. M-am îmbrăcat mai atent decât o fac de obicei și în seara aia, după două sticle de vin, ne-am futut ca în liceu. Am făcut treaba asta cu Margaret vreo patru luni. Munca mea mergea bine. Observam oameni, mâncam, citeam căcaturi pe net, ascultam muzică și seara mă futeam și vorbeam cu ea. Mă îndrăgostisem, dar reprimam gândul ăsta, pentru că știam că-i periculos. Într-o zi de vineri, când am ajuns la ea, mi-a spus:

– După noaptea asta nu vreau să te mai văd pe aici.

– De ce?

– Nu e bine. Te rog să mă crezi că-i mai bine să nu mai facem asta.

– Nu e bine pentru cine?

– Pentru tine.

– Eram sigur. Dar ce pula mea s-a întâmplat? Te sperie ceva.

– Nu vei înțelege. Chiar te rog să nu mai facem asta.

Ne-am certat pe treaba asta și ea a tot insistat că e mai ok așa. S-a lăsat cu scandal și urlete până la punctul la care m-a dat afară din casă. Trecuseră două săptămâni și Margaret își schimbase ruta către birou. Eu fierbeam în ghereta mea, beleam ochii după oameni și beam seara acasă până când mă pișam pe mine și adormeam. Într-o zi mi-am făcut mai mult curaj și m-am dus la ea la ușă. Mi-a răspuns și a făcut o față de parcă-l văzuse pe Dracu în pula goală. Mi-a trântit ușa în nas și a urlat cerând ca eu să plec de acolo. Recunosc, am stresat-o și am tot repetat gestul cu mersul la ea la ușă. Devenisem prea insistent, dar nu îmi păsa. Eu îmi doream să fie a mea. Privirea ei să se uite doar la mine, corpul ei să fie doar în mâinile mele, toată să o țin doar pentru mine PUNCT.

Era luni dimineață și eu eram la post. Pe la prânz apare Vladimir. Coboară din jeep-ul lui negru. Îmi face semn să mă dau mai aproape:

– Diseară la zece vino la adresa asta. Vreau să ajungi singur acolo și să lași telefonul mobil acasă.

– Ce facem de fapt acolo?

– Nu contează. Faci ce-ți spun eu. La zece ești acolo. Să nu cumva să nu ajungi.

Te-ai prins ce urmează să se întâmple? Eu n-am reușit atunci. M-am dus la zece la adresa dată de Vladimir. În spatele unui gard din plasă ruginită, era o hală mare, gen hangar. Am intrat și un tip mă aștepta pe culoarul dela intrare. Mi-a făcut semn să vin cu el. Am pătruns într-o cameră pe undeva pe la jumătatea halei. La o masă stătea Vladimir, cu încă trei malaci lângă el. Mi-a făcut semn să mă așez și mi-a ținut un discurs despre faptul că familia e foarte importantă și că el mă considera ca parte din familie. Evident că după tot ce a spus a urmat un ,,dar”. Într-un punct am simțit că ceva nu e bine și probabil urmează să-mi iau capace pentru ceva. Din spatele malacilor s-a deschis o ușă și a intrat Margaret. Am simțit că pic cu tot cu scaun, cu masă cu Vladimir peste mine. Vedeam cum malacii ăia urmau să danseze de râs pentru că… Ghici ce. Margaret era de fapt fiica lui Vladimir. Am fost atât de prost să nu observ că amândoi au același nume de familie, dar așa e cu dragostea. Te face foarte neatent, ești livid, te gândești doar la persoana pe care o iubești și ești mai orb ca orbul. Vladimir a continuat să vorbească și a ridicat tonul înjurând în ultimul hal. Malacii lui m-au ținut pironit pe scaun în timp ce Vladimir mi-a cărat la pumni în față. La un punct nu mai auzeam ce zicea în timp ce palmele și pumnii lui îmi zdrobeau carnea de pe față. În paralel o vedeam pe Margaret care stătea într-un colț și plângea. Știu că nu avea ce să facă și abia atunci înțelegeam de ce mi-a spus că-i mai bine pentru mine să nu ne mai vedem.

Nu știu cât timp am stat leșinat în hala aia. Cum ziceam și la început, mă durea spatele îngrozitor. Mai mult cred că era durerea de suflet și conștientizarea că așa au fost să pice lucrurile.

Oricum, pot trăi liniștit și fără un rinichi, dar fără Margaret nu știu dacă am să mai pot trăi vreodată la fel. Eu i-am vrut doar sufletul, ea mi-a dat … nimic. De fapt, ea ar fi vrut să-mi dea tot. Nu s-a putut și realitatea este că-i mai bine că am plecat din țară șică Margaret a rămas doar muza pentru care mi-aș da rinichii, plămânii, dar mai ales inima.

(Andrei Constantinescu)