andreiNu am avut bani ficși să-i las taximetristului. Nu mi-a dat rest. A rămas cu bacșiș și cu un zâmbet ștrengăresc pe meclă. Mă doare spatele. Felul în care omul ăsta frâna la semafoare mi-a adus aminte de ce nu m-am făcut parașutist. Ajung la spital. În toamna asta e prea mult soare și suficient de mult vânt. Portarul mă întreabă unde merg. Îi răspund că mă duc să fur un computer tomograf. Asta…. dacă e ok și cu el. Râde. Eu schițez un zâmbet forțat. Mă doare spatele și mai rău. Intru în spital. Culoarele albe, cândva, sunt acum crem spre jeg. Pereții au var spoit în picățele de țânțari striviți pe ei. În stânga și-n dreapta, scaune din plastic. Oameni privind podeaua de parcă s-ar uita la știri. Asistente în fuste scurte, tipi înalți și chelioși ștrangulați cu câte un stetoscop de gât. Cămăși necălcate pe ei. Priviri ciuruite de cearcăne. Agitația lor trece prin mine. Mă așez pe un scaun liber și aștept.

Acum trei luni, când mi-au spus că ,,ai oasele de unt, domnule”, am crezut că face mișto doctorul de mine. Am râs, a râs și el. A urlat la asistentă să-i mai aducă o cafea, pentru că ,,îți place să zbier la tine, Ilinco?  Îți plaaace”. Și-a fixat ochelarii pe ochi și m-a privit trist.

– Ești tânăr. Aveai șanse dacă veneai mai devreme. Acum… uite și tu… e totul franjuri.

– Înțeleg. Și ce pot face acum?

– Speră și ține capul sus. Uite… eu, cu Ilinca, sper. Sper o dată, de două ori pe săptămână. Mă ajută la moral. Bine… nevastă-mea nu știe.

– Nu prea-mi arde de futut acum, domnu’ doctor.

– Da, da, știu. Scuze.

Niciodată nu mi-a plăcut să aud un verdict verde-n față. Am fugit de multe căcaturi în viață. În mare, de mine, în principiu de tot ce mă măcina. Ironic, s-a ajuns acum să mi se macine oasele.

– Cancer osos. Stadiu…. aproape terminal.

– Am înțeles.

Nu ies lacrimile din mine. Doctorul mă privește fix în ochi. Îmi vede oare sufletul? Nu iese nimic. Sunt de piatră și peste dracu’ știe câte luni am să am tot o piatră deasupra. Mi-am imaginat mereu că vreau să fiu incinerat când o să mor. Contemplez la asta acum.

Mă durea fundul de la stat pe scaun. Aveam programare la 11.00. Ceasul îmi arată acum 14.00. Pe lângă asta, primesc mesaje pe Facebook de îmbărbătare. Le apreciez, dar în același timp trec prin mine. Sunt livid.

– Domnu’ Cireașă? Cireașăă?

– Da. Eu sunt.

– Haideți, că vă așteaptă domnul doctor

În gândul meu: ,,El pe mine sau eu pe el de atâtea ore. Să ne căcăm în pălărie”.

– Poftiți, îmi zice de după biroul lui plin cu acte și cești de cafea.

– Mulțumesc.

Mă așez. Vorbim vreo 20 de minute despre boală și cum îmi mai pică, puțin câte puțin, organismul. El citește din foi. Se mai uită la mine, mai dă din pix însemnând chestii pe colile cu rezultatele analizelor. ,,Facem, analizăm, găsim, ne descurcăm, trebuie”, m-am săturat de cuvintele astea care de multe nopți încoace îmi joacă pe țeastă ca niște nuntași beți criță la 4 dimineața.

Nu mai pot merge pe biclă. Vomit tot ce mănânc. Măcar sunt slab și secsy, yeah!

– Trebuie să vă internăm. Altă soluție nu există.

– Am înțeles. De când?

– De azi ar fi cel mai bine.

– Ok.

– Sunteți foarte calm și împăcat cu toată treaba asta. E foarte bine, foarte bine.

De parcă aș avea de ales. Știu concret situația. Să mă dau cu capul de pereți m-am plictisit. Insomniile deja nu mă mai tentează. Am început să tratez totul cu o persiflare a unui sifon trecut frumos în paharul de vin.

Ziua întâi de spital. Colegii de salon sunt trecuți toți de 40 de ani. Au glume de autobază și unul dintre ei tot trage bășini pe ascuns. Nu știu care e, dar al dracu’ să fiu, umple tot salonul de ouă clocite. E perfect!

Ziua doi de spital. E o asistentă nouă pe secție. Tânără, brici, atunci când deschide gura să spună ceva parcă-și bat îngerii cuie-n talpă. Femeia-bibelou are grijă de mine și oasele mele din porțelan.

Ziua zece de spital. M-am împrietenit cu portarii. Stăm seara la discuții. Uneori și cu câte o sticluță de Unirea. Mai trag și câte o țigară. Ei spun că n-ar trebui să fumez dacă… nah…. cancer. Eu mă uit către cer și le răspund: ,,Iete, vezi steaua aia? Bun. Steaua aia deja a murit. Ce vedem noi acum e doar o amintire a ei. Cam așa e și cu fumatul acum. O amintire care poate mai contează doar câteva seri.”

Nu știu dacă înțeleg ei ce vreau să spun. Îs oameni ok. Discuțiile merg. Trece timpul.

Ziua douăzeci și patru de spital. Sunt mai piele și os decât orice fotomodel de pe planeta asta. Mi se mulează salteaua patului pe spate și parcă mă cufund într-o cadă de unt de arahide. Mmm, mi s-a făcut un pic poftă. La chimioterapie am impresia că mi se scurge sufletul pe nas și urechi.

Ziua patruzeci și nouă. Sunt deja de-ai casei la spital. Intru prin bucătărie și-mi pun singur ciorbă-n farfurie, îmi aleg cea mai drăguță bucată de carne pe care o arunc lângă pilaful fără gust. Le mănânc și, după vreo oră, le dau afară. Asta, așa.. ca ,,să-mi mențin silueta”, glumesc eu cu una dintre asistente. Geanina. Roșcată, treizeci și trei de ani. Foarte smart. Au! Mă dor oasele. Am să-mi spun ,,tataie” de azi și până la crematoriu.

Ziua cincizeci si doi.. nu.. cincizeci și șase.. nu, nu, ziua….Nu mai știu exact ce zi de spital. Privesc tavanul cu tuburile înfipte în mine. Sunt ca Robocop pe aspirină acum. Yeah!! Nu am observat până acum că unele tavane sunt văruite prost. Nu-i nimic uniform pe ăsta la care mă uit. S-o dau un pic filosofic. Tavanul ăsta-i ca viața unui adolescent de 16 ani. Precar, nu prea uniform, făcut doar ca să fie.

Am închis ochii. Știu că era vreo două dimineața. Auzeam doar sforăiturile colegilor de salon și veșnica bășină a ,,gazantului” rămas necunoscut. În întuneric e mișto, că nu are loc nimeni de la Enel. Fără facturi, fără lumină. Sunt într-o cameră pe jumătate albă, pe jumătate verde. Un scaun în mijlocul ei. Diverși oameni intră în cameră, se uită la mine și spun câte ceva. Nu îi aud, văd doar buzele lor cum se mișcă. După care persoanele astea ies din cameră și eu mă așez pe scaunul ăla. Găsesc o unghieră într-un colț al camerei. Îmi tai meticulos unghiile și le privesc mândru. Nu mai am cinci degete la mâini, am șapte. Yeah!

Nu știu de cât timp stau în camera asta. Îmi e dor de fața Geaninei și de discuțiile cu portarii, de bicle, de soarele de toamnă, de o țigară și neapărat de o bere rece.

PIC – PIC – PIC – PIC

– Domnule Cireașă, mă auziți?

PIC – PIC –PIC – PIC

– Domnule Cireașă? Alo!

Deschid ochii și-n jurul meu șase persoane mă privesc cu ochi de căprioare. Am privit același tavan din salon cinci zile. Am mâncat prin tuburi și n-am vorbit cu nimeni. Prin martie am ieșit din spital. Eram atât de slab că-mi picau pantalonii de pe mine. Urmele de ace de pe mâini mă făceau să mă simt badass.

(Andrei Constantinescu)