andreiMi-am tras jacheta pe mine și m-am încălțat. Înainte de a ieși  pe ușă, am verificat dacă oprisem apa la baie.

,,Iar ai intrat încălțat? Mă și ți-am spus de atâtea ori, te-am rugat frumos, Nu-ți pasă.”, strigă maică-mea din sufragerie.

În oraș era haos. Vorbisem cu Dan să dăm o fugă prin centru și să vedem ce se întâmplă exact.

,,Să-ți iei cheile cu tine. Nu vreau să mai stau după tine până-n creierii nopții. Mă trezești din somn că uiți să iei cheile”.

Îi răspund că mi-am luat cheile și bag capul pe ușă. Televizorul e pornit pe un program de teleshopping, radioul, dat la volum mare, vorbește despre revoltele din oraș. Ies pe ușă și cobor scările în viteză.

În casa scării, nea Radu stă la taclale cu vecinul de la opt. Îi salut ,,cu respect”, ei îmi răspund la salut ridicând sticla de plastic din care beau probabil vreo țuică făcută la cazanul improvizat din spatele blocului.

E frig afară și îmi rulez o țigară cât fac primii pași înspre stradă. Cu Dan mă văd în fața parcului dintre blocuri. Din depărtare se aud bubuieli și câteva urlete. Trec prin parcarea mică dinspre gang. Mă întâmpină Doru, câinele din spatele blocului. Îl salut, îmi trec mâna prin blana lui rece. Dă din coadă și mă urmărește până la parc. Dan stă cu gluga pe cap și abia i se disting ochelarii pătrățoși pe care-i poartă. Doru mă predă lui Dan, dă din coadă ca de rămas-bun și dispare printre mașinile parcate pe trotuar.

Fumează și Dan o țigară cât vorbim bălării. Ce a mai făcut el, ce am mai învârtit eu. Dacă a mai dat taică-miu vreun semn. ,,N-a mai dat. Mă cac în pumnii lui. Nu mai am așteptări. Maică-mea suferă ca o cățea”. Termină Dan țigara și facem planul.

De trei zile, orașul e dizolvat de revolte. Populația s-a săturat de traiul prea bun pe care-l duce. Salariile ăstora din sistemul bugetar sunt extraordinare, mediul de afaceri prosperă, avem olimpici internaționali la toate materiile posibile, președintele țării a vindecat cancerul, niciun politician n-a mai furat de zece ani, lumea e deziluzionată. Democrația de care ne bucurăm și-a îndeplinit scopul, nu mai avem ce face. Dan îmi povestește:

,,S-a găsit unul în sfârșit, unul care să ne scoată din căcatul ăsta. Ghere! Îl cunoști? Ai auzit de el? Nu? Ce prost ești. Ghere s-a săturat de toată corectitudinea asta. Păi totul merge prea bine. Lumea s-a săturat, nu se schimbă și nu se întâmplă nimic. Ne plictisim. Ne trebuie dezechilibru. Ghere a fost primul care a ieșit în față și a zis – ,,Trebuie să facem ceva, trebuie să dăm jos toată societatea asta anostă, acest puroi corect care a tot crescut în acești ani. Ne VREM VIEȚILE ÎNAPOI. JOS CU NOR-MA-LUL”.

N-auzisem de Ghere, dar păream interesat de ce povestea Dan. Taică-miu e în celălalt capăt al lumii. Îl doare pe el fix în cur că aici la noi toate merg perfect. Ce e perfecțiunea asta? E putred. Așa că plecăm.

La Piața Eroilor, așteptăm la lumina unui stâlp. Străzile sunt goale și pândește o apatie surdă, intangibilă. Noroc cu țipetele care mai sparg din când în când noaptea. Dinspre Știrbei, un camion vine înspre noi. Se oprește, târguim cu oamenii din benă și ne urcăm. Se merge la ieșirea din oraș, bariera Orizont. Pe drum n-am văzut mare lucru. Doar liniște între ganguri și blocuri adormite, cu lumini răzlețe aprinse, ca niște stupi de albine ce lucrează în schimburi.

Suntem la Orizont. E mai frig aici. Două bariere cu autobuze MAN vechi sunt construite pe toată lățimea drumului. Oamenii fumează și stau de vorbă. Se mai găsește câte unul care împarte o sticlă cu votcă la grupulețele formate. Dan a intrat într-o discuție cu un tip de 40+. Vorbesc de vremurile când el era mic și nimic nu funcționa.

Am chef să mă urc pe unul dintre autobuzele-barieră. Așa că mă agăț de chederul unui geam spart, proptesc piciorul în roată, mă salt, trag de brațe și sunt sus. Privesc oamenii din jur, cred că-s peste 300. În zare, un Drum Național sufocat de întuneric și câteva lumini la o distanță mult mai mare. Trece o oră. Trec două, vine și a treia. Nimic. După a cincea oră, văd doi ochi galbeni ce se măresc. Ceva vine. Farurile mașinii clipocesc: fază lungă-fază-scurtă-fază lungă-fază-scurtă.

– Vine cineva, bă. Daneee, vine cineva!

– Unde, bă?

– Vine cineva dinspre DN.

– Când?

– Acum. Vine cineva dinspre DN.

Oamenii se activează la țipetele mele. Se iese printre baricade și mașina albă cu ochi galbeni se oprește la șase metri de autobuzul pe care tronez. Sar de pe acoperișul autobuzului. Lumea s-a strâns în jurul mașinii. Coboară trei persoane: doi bărbați și o femeie cu păr roșcat.

Unul dintre ei are piciorul drept în ghips. Celălalt poartă o mustață albită la capete. Femeia are ochi verzi și o rochie gri spre negru. Se discută cu ei și i se face semn șoferului de la autobuzul principal. ,,Să treacă! Să treacă! E bine, să treacă!”.

Autobuzul se chinuie din toți rulmenții, arborele cotic se mișcă, roțile sărută asfaltul, mamutul se mișcă trei metri în dreapta. Mașina albă cuplează viteza întâi, se mișcă și începe să lase fum negru în spate.

,,Băăă. Bă, proștilor. Ăla-i Costea. Ăla-i Costea, băă! Să nu fugă!”, strigă un ins pitit în ultimele rânduri ale unei mulțimi. Oamenii intră în panică și încep să-și miște haotic capetele ca nite potârnichi pe ecstasy. Un ultim grup al barierei reușește să se pună în fața mașinii. Femeia cu păr roșcat coboară prima și aruncă cu rugăminți.

,,Vrem doar să trecem, nu avem nimic cu nimeni. Doar să trecem oameni buni”.

Toți trei sunt dați jos cu o forță sălbatică din mașină. Costea e tras de sacou și trântit de asfalt. Bărbatul cu picior în ghips e luat pe sus și pus în portbagajul unei mașini arse de lângă primul autobuz. Femeia roșcată țipă dar e luată de ambele brațe și ținută într-un loc, să nu fugă.

Costea se îmbrățișează cu asfaltul rece. Zeci de picioare îi ciocănesc la porțile plexului, în spate doi tipi dau cu scânduri, unul dintre ei reușește să o rupă. Cei care se uită strigă ,,Huă, Hooaa, rușine, bă, huăă, nenorociții”. Eu privesc totul ca pe un desen animat suprarealist. Mă întorc către Dan care are două vene la tâmplă umflate, gata să pocnească.

– Ce au cu Costea ăsta ?

– Cum ce?

– Păi, ce au cu el? Ce a făcut?

– Bă tu ești prost? Costea e băiatul lui Rirea, președintele.

Înțeleg totul acum. Lumea din oraș ar face orice să pună mâna pe președinte, iar să-l ai pe Costea ca monedă de schimb e un as în mânecă. După 30 de minute de dragoste cu cimentul, Costea arată ca după șase revelioane consecutive. Are ochii umflați, sânge la gură și hainele jerpelite pe el. E al nostru acum!

L-am lăsat pe Dan la intrare în oraș, să-l păzească pe Costea, să fie cu ai lui. Am prins un camion către centru, planul e să ajung la căminul Ralucăi. A rămas blocată în oraș la o zi după ce au început revoltele.

Trecem cu camionul dincolo de podul Apolodor, până în centru nu mai e mult. Ajungem la Știrbei, acolo unde toată lumea e dată în stânga și-n dreapta. Drumul e liber, pe după șase tancuri, trei pe o parte și trei pe cealalată, oamenii sunt ascunși ca niște pisoi care știu că au făcut ceva greșit. Tanchiștii privesc către blocuri. Miroase a gloanțe și sânge. Inima mi-a luat-o la alergat prin piept. Mai bine rămâneam cu Dan.

Camionul începe să se miște încet, cred că 10 km la oră, mergând pe strada pincipală. Oamenii de pe lături ne privesc cu ochi mari. E totul cufundat în liniște. Zimții cauciucurilor se aud pe asfalt. La jumătatea drumului o ploaie de gloanțe pică peste camion, pe capotă, în cauciucuri, în benă, pe parbriz. Mă ascund în spatele unei  felii de tablă găsite aiurea lângă mine. În 20 de secunde, eu și încă doi tipi sărim din bena în care acum e o burtucală de oameni cu sângele dat pe bot. Am sânge pe geacă și pe față, tremur, o să mor fără să-i spun Ralucăi că o iubesc.

Reușesc să alerg în zig-zag, cum am învățat la rațele și vânătorii și nimeresc sub un tanc, într-un mic spațiu neocupat. Lumea de lângă mine, zeci de persoane, femei, copii și bărbați tineri mă privesc uimiți.

De la etajul patru al blocului din fața mea încă plouă cu gloanțe. Nu-i nicio lumină aprinsă nicăieri dar văd gloanțele cum pleacă din bezna etajului și se coboară încă în bena camionului sfârtecând cadavrele deja mutilate.

Îmi fac socoteala în cap dacă mai am șanse să scap de aici cu viață. Lumea tremură într-un murmur comun. De pe partea cealaltă a șoselei cineva urlă teribil. Unul dintre tipii care scăpase din benă odată cu mine e rănit și focurile de armă vin spre el. N-apucă să scoată o vorbă că un glonț îi prinde țeasta fragilă.

Tăcere. Liniște. Miros de gloanțe. Sângele pică din benă cu picături mici dar dese. Se vede cum iese fum de la fereastra a doua dinspre dreapta, etaj patru. Fac ochii mari dar nu reușesc să văd cine e acolo. Pot distinge doar țeava armei.

,,Fereastra a doua etaj patru, băă. Ne omoară ăștia aici. TRAGE! TRAGE! TRAGEEEE!”.

După ultimul sunet din replica cuiva de sub un tanc, turela mașinăriei a început să penduleze ușor spre stânga. Zgomotul rotițelor și toată puterea nevoită pentru ca mișcarea vehiculului să fie posibilă mă freacă pe creier și-mi face inima să bată foarte rapid.

Când mișcarea e finalizată,  un proiectil pleacă din țeava tancului. Lovește blocul cu o duritate imensă, celelalte tancuri de pe partea mea încep și ele să tragă. După probabil un minut, nu mai există etajul patru ci doar o gaură căscată în mațele clădirii.

Au trecut trei ani de atunci și încă îmi mai aduc aminte vocile oamenilor care urlau de bucurie ieșind din cotloanele în care erau ascunși. De trei ani țin în mine teama unei noi revolte dar acum totul e bine. Chiar și fără un deget la mâna dreaptă, pe care probabil l-am lăsat în benă în seara aia, sunt împăcat cu mine.

Pe Dan am fost a treia zi să-l vizitez la spital. N-a scăpat. Împușcătură la nivelul capului, cinci zile a mai respirat.

Acum merg în fiecare lună la mormântul lui din cimitirul Agricola. Îi aduc câte o floare și torn 50 de votcă peste pământ. Știu că el se ascunde acolo jos dar merită din când în când să fie cinstit.

(Andrei Constantinescu)