Domnul Scripcaru locuia la imobilul 14C de pe Strada Cofetăriilor și colecționa nasturi. Avea 56 de ani și chelise complet de la 43. Pe vremuri avea ditamai pămătuful de păr pe cap. Acum, doar un luciu puternic direct în creștet. Omul colecționa nasturi și îi așeza pe categorii în funcție de culoare sau mărime. Că mai exista în sertarul din bibliotecă un mare catalog în care erau trecuți anii, erau menționate luni și specificate zilele când făcuse rost de acei nasturi.. asta era o altă treabă. Nepoții lui îi spuneau că unii oameni colecționează cărți, alții timbre, dar el nasturi?! „Ce naiba, mă tataie! Nasturi?”.

Domnu’ Scripcaru locuia la etajul 5 de pe palierul B și iubea să ude florile pe care, cu mare drag, le aliniase pe holul său de bloc și nu le neglija niciodată. Avea grijă ca fiecare plantă să își primească porția de apă în așa fel încât „să mai avem și noi niște aer pe holurile astea”, exact așa cum îi explica Scripcaru vecinului R. Florescu.

– Păi și ce, mă ? Acum, că avem flori, o să respirăm mai bine? Stăm la aer proaspăt pe holuri? se mira Florescu.

– Da, normal! Tu nu-ți dai seama? Plăntuțele astea îți sunt soluția salvatoare la un aer mai bun, că prin parcuri sau prin oraș respirăm căcat procesat. Vrei să ni se alieneze de tot creierii? Io nu vreau, Florescu, tu, treaba ta!

Într-o dimineață de duminică, Scripcaru se uita la știri. Tot felul de crime, violuri, furturi, jafuri, nenorociri și, din senin, o știre cu o pisică ce și-a salvat stăpânul de la înec pentru că l-a zgâriat pe gât până a scuipat prostul bucata de mâncare care-i bloca gâtlejul. Scripcaru se bucură așa un pic la gândul de a avea o pisică. La ideea de a avea un suflet prin casă. De când murise nevastă-sa, era singur cuc și rar avea oaspeți.

„Dar o pisică înseamnă bani cheltuiți. O pisică e responsabilitate. Și chiar mai am eu răbdare la vârsta asta să cresc animale în casă? Cât aș da pe mâncarea pisicii aș mânca eu o săptămână”. După care-și aduse amintea de „bani” și faptul că și întreținerea înseamnă bani.

„N-am plătit întreținerea! N-am plătit-o!”

Grăbit, cu un halat de casă pe el, Scripcaru cobora scările în grabă cu papucii lui negri luați din Piața Sirigiu cu 5 lei. Era convins că are timp să mai prindă administratorul. Era ceasul 6 jumate, deci până la 7, când pleacă, e timp destul. „Hohoooo! Destul, destul”. Scară după scară, Scripcaru era mai aproape de a nu-și strica recordul său – nicio restanță la întreținere în 35 de ani.

În final, ajunge Scripcaru la parter, unde are adminstratorul o gheretă improvizată și observă că ușa e închisă. Lumina. Stinsă. „Curios!” „Ce dracu?”. Se scarpină pe chelie. Se uită la ceas. Se întreabă: „oare, unde e ăsta plecat?”. Se mai scarpină încă o dată pe chelie și simte ceva cald și zemos. Trage mâna către ochi. Palma îi e plină de sânge. Se pipăie și cu cealaltă mână. „Da, e sânge. Am sânge pe cap! De ce am sânge pe …”. Scripcaru nu a apucat să zică „cap” pentru că deja leșinase și căzuse din picioare.

O lumină bruscă se apucă să fugă peste tot. Era frig. Răcoarea era plăcută dar și deranjantă în același timp. Se auzeau strigăte. Vorbe urâte și, brusc, se simțio căldură mare.

Scripcaru era acum, tot în halat, tot în papuci, în fața unei cortine imense. Pânza se ridică. În fața lui un tip cu barbă mare și părul bej.

• Ce faci, Scripcarule? Ai ajuns și tu? Greu,  mă nene, greu.
• Da cine ești tu, dom’le?
• Nu contează. Important e să știi că de acum încolo mă vei vedea foarte des.
• De ce? Cum vine asta? Unde sunt  aici?
• Lasă, dom’le, lasă asta Scripcarule. Hai totuși să-ți pun o întrebare: de acum încolo cine-ți mai udă florile?

Tipul cu păr bej începu să râdă ca un handicapat, gândi Scripcaru. Se ținea de burtă ca să nu-i cadă pantalonii de pe el. Apropo, pantalonii lui erau făcuți din vată de zahăr roz.

Corpul lui Scripcaru a fost găsit pe la un 9 și ceva de vecina de la 2. Fată tânără. Potențial. Frumușică, mai curviștină, așa. De viitor. Lui Scripcaru florile nu-i prea fuseseră pe gustul cheliei. Mă rog. Să zicem. Unul dintre ghivecele cu cactuși picase de pe marginea pe care era pus. Greutatea cactusului, care era îndopat cu apă constant, îi mângâiase lui Scripcaru chelia.

Apartamentul lui Scripcaru a stat gol vreo trei ani. După, un nepot de al lui a pus mâna pe acte și l-a scos la închiriat imediat.

Acum apartamentul este gol. Zona centrală. Utilități. Gaze, apă, net, baie modernă. Chiria lunară  400 de euro. Pentru detalii sunați la …  Sună ocupat.

(Andrei Constantinescu)