andreea ban

Era rândul lui Cristi să stea cu Maia. Laura rămânea cu prietenele în oraș. De obicei nu avea nicio problemă, ba chiar era încântat să petreacă câteva ore cu fetița. Era o legătură puternică între ei. Se înțelegeau din priviri. Până și izbucnirile Laurei deveneau amuzante atunci când se uitau unu la altul. Mama, spunea Maia umflându-și obrajii și oftând. Mama, spunea Cristi acoperindu-și urechile pentru câteva secunde. Râdeau apoi pe înfundate până ce Laura revenea în cameră.

În seara aceasta însă era finala. Vorbise de vreo două săptămâni cu Mircea să vadă meciul împreună. Nu îi putea refuza pe niciunul dintre ei, iar Laura nu avea de ce să afle. Îl va chema pe Mircea și vor vedea meciul pe terasă, copiii se vor juca și până să ajungă ea acasă musafirii vor fi deja plecați.

***

–          Tati, tati, strigă Maia, pe mine de ce nu mă iei cu tine în depozit? Ce e acolo?
–          Nu e loc de joacă, scumpo. Acolo taie tati lemnele, sunt tot felul de lucruri pentru oameni mari.
–          Vreau și eu să fiu mare, zise Maia aranjându-și rochița primită de la bunica de ziua ei.

Ce zi frumoasă fusese! Împlinise patru ani. Știa că acum e mare, așa spunea toată lumea. Numai mami și tati nu știau. Vor afla și ei, își spunea ea. Acum ajung la clanță. Sunt mare, da!

***

Meciul începuse. Cei doi bărbați stăteau pe terasă comentând alegerile antrenorului. Riscase prea mult lăsându-l pe Chiricescu pe banca de rezervă. În minutul șapte Tamaș se strecură cu mingea și șută. Cristi sări de pe scaun și cu mâinile în aer scoase un hai, bă, că începu câinele să latre. Și lumina se stinse.

–          Ce dracu! Ziseră cei doi în același timp.

Se întâmpla foarte rar să se întrerupă curentul și niciodată seara.

–          Maia, strigă Cristi. Maia!

Niciun răspuns.

–          Poate se joacă la panoul de siguranță, zise Mircea.
–          Nu cred, știe că nu are voie în depozit.

Bărbații plecară să verifice panoul. Era liniște, vocile copiilor nu se auzeau, nici păsările, nici frunzele nu mai foșneau. În fața depozitului era pistolul cu apă al lui Ionuț iar ușa era deschisă.

–          I-am spus că nu are voie, zise Cristi dându-și ochii peste cap.

Intrară și bâjbâiră pe întuneric până găsiră lanternele și merseră la panou.

–          Auzi ceva? întrebă Mircea luminând locul cu lanterna.

Cristi se întoarse și lumină și el în jur.

–          Nu, zise și se întoarse spre panou. Siguranțele erau intacte.

Cei doi tresăriră când luminile se aprinseră și un zgomot puternic se auzi din încăperea de alături. Poate și un țipăt?

–          A pornit fierăstrăul, zise Cristi și fugi într-acolo cu Mircea în urma lui.

După peretele care despărțea în două depozitul o văzu pe Maia stând pe jos. Ținea în poală un ghem de păr roșcat și mângâia chipul care o privea cu ochii larg deschiși.

–          Maia, țipă Cristi.

Mircea stătea nemișcat privind tabloul din față. Respira din ce în ce mai greu și lanterna îi căzu din mână.

–          I-am spus că nu avem voie, zise Maia. I-am spus, dar nu m-a crezut. Nici acum nu crede.

Rochița fetei era roșie, un roșu aprins, același roșu cu care îi erau mânjite mâinile și fața.

–          Doar adulții au voie, mai zise ea.

***

Maia suflă în cele optsprezece lumânări de pe tort. Ești majoră, ești mare acum, îi răsunau în cap cuvintele invitaților. Dar ea știa mai bine. E mare de mult timp. E mare din ziua în care s-a ridicat pentru prima oară pe vârfuri și a deschis ușa depozitului. Atunci aflase și Ionuț, dar Ionuț voia să o pârască. Ionuț era un copil rău.

–          El nu va fi niciodată mare, le zisese ea păpușilor din cameră mai târziu. Toate aveau capetele în poală și ochii mari, deschiși. Ele știau că ea e mare.

(Andreea Ban)