Pânza era pregătită, mă aștepta de câteva zile. Ideea era schițată și nu trebuia decât să mă apuc de lucru. Totuși, ceva mă oprea. Desenul la care mă gândisem inițial își pierduse farmecul. Copacii mi se păreau banali, personajele nu se mai integrau în peisaj, culorile pe care mi le imaginasem nu se mai potriveau. Am rupt schița și am aruncat-o. A căzut lângă coșul deja plin. Pânza își cerea desenul, însă mâna mea nu era în stare să i-l ofere. Mă plimbam prin cameră ca-ntr-o cușcă încercând să recompun lucrarea pe care o promisesem. Nu se lega nimic.

Am sunat-o pe Marisa, speram ca vocea ei, sfaturile ei să-mi redea inspirația.

– Ce s-a întâmplat, Ria? Știu că ești acolo, îți aud respirația.

Nu puteam vorbi. Cuvintele îmi erau blocate așa cum mâna îmi era blocată când trebuia să lucrez.

– Ria, vorbește cu mine. Iar nu merge?

Îmi priveam reflexia din oglindă neștiind ce să spun, ce să fac. M-am agățat de vocea Marisei care îmi striga numele.

– Mari, nu știu ce-i cu mine, am șoptit. Mă privește iar. Uite, chiar acum se uită cu ochii ăia ciudați la mine.

– E tot roșcată?

– Da. Stai o clipă.

Am ieșit pe balcon și m-am sprijinit de balustradă privind în gol. Țineam telefonul lipit de urechea stângă astupând-o pe cealaltă cu palma.

– Mari, am nevoie de ajutor.

– Vrei să vin la tine?

– Nu, nu, am nevoie de ajutor din acela. Nu mai pot desena, trec de toate etapele până la momentul zero, momentul în care sunt în fața pânzei, cu toate materialele pregătite, apoi, paf. Dispare tot. Ideea, entuziasmul, tot. Și acum a reapărut…

Am tăcut. Marisa tăcea și ea.

– Mai ești?

– Da, da, sunt aici.

– Nu te mai gândi la ea. Spune-mi, ai încercat să desenezi pur și simplu? Să pui pe pânză ceva, orice, un punct, o pată de culoare.

– Nu pot, Mari, am spus oftând, nu merge așa.

– Uite, stai cu mine în telefon și mergi în fața pânzei. Ia pensula, alege o culoare la întâmplare și pune un punct, ba nu, fă o pată de culoare.

Am intrat în cameră. Nu avea de gând să renunțe. Dintre noi două, ea era cea încăpățânată.

– Vreau să văd, adăugă Marisa.

Am setat modul video și am lăsat telefonul lângă șevalet. Îi auzeam respirația și, cumva, speranța îmi revenise. Poate că avea să meargă. Am luat pensula, am cufundat-o în negru și am trasat o linie.

– Foarte bine, se auzi vocea Marisei. Acum încă ceva, dar de data asta alege o culoare, nu negru.

După jumătate de oră de trasat linii, de amestecat culori la întâmplare, o formă a apărut pe pânză. Nu mai auzeam vocea Marisei. M-am uitat la telefon și era închis. Încărcătorul nu părea să fie în cameră. Nu era momentul să-l caut. Mai încolo, mi-am zis. Am privit pânza și, pe fundalul cenușiu, era o umbră, ca un profil.

– Vezi, ai o formă, se auzi o voce. Am tresărit.

– M-ai speriat, credeam că s-a închis telefonul.

– Da, da, hai, mai departe. Știi ce trebuie să faci, știi culorile, știi fiecare etapă.

Am continuat să desenez. Într-adevăr, era un chip, un profil de femeie. Cu fiecare linie, cu fiecare tușă de culoare, era mai clară. O necunoscută căreia îi dădeam viață. Se lăsase seara și nu mai vedeam mare lucru.

– Nu aprinde lumina, se auzi vocea.

– Dar nu mai văd nimic și mai am puțin.

– Nu, aprinde doar lampa de pe birou.

Am ascultat-o. Lumina caldă a lămpii a umplut camera și umbrele s-au întins în jurul meu. A trebuit să mut șevaletul pentru ca lumina să cadă direct pe pânză. Din acel unghi vedeam oglinda, însă nu-mi vedeam reflexia. Ce bine, mi-am zis.

– Nu e acolo, se auzi vocea Marisei, desenează mai departe.

După încă o jumătate de oră de lucru, am auzit din nou vocea din telefon.

– Dă-i viață, folosește roșul. Nu, nu ăla, știi foarte bine care.

Avea dreptate, niciuna dintre nuanțele pe care le foloseam de obicei nu era potrivită. Am căutat printre borcanele de vopsea, le-am desfăcut pe cele cu nuanțe de roșu încercând să le combin pentru a obține roșul perfect.

– Nu va merge, zise Marisa, folosește cutterul așa cum te-am învățat. Este lângă lampă.

M-am apropiat de birou, lumina lămpii făcea obiectele din jur să pară aurii și lunguiețe. Am luat cutterul și o luminiță mi-a atras atenția din oglindă. Era ea din nou. Femeia roșcată cu ochii verzi, ciudați, zâmbea. Pentru prima dată i-am văzut colțurile gurii ridicate într-un zâmbet frumos.

– Ce vrei? am întrebat-o în șoaptă. M-a privit mângâindu-și părul roșu.

– Ce am vrut mereu, mi-a zis.

Vocea ei îmi era cunoscută, familiară. Am șimțit cum mi se ridică părul pe ceafă.

– Să-mi dai drumul de aici, a zis răsucindu-și pe deget o șuviță de păr.

Am luat cutterul și m-am retras spre pânză păstrând contactul vizual. Nu mă puteam întoarce cu spatele la ea, dar a fost o clipă, acea clipă în care am atins pânza. Mi-am întors privirea și femeia pe care eu o desenasem a deschis ochii, erau aceiași ochi ciudați pe care-i vedeam în oglindă.

– Dă-i viață, se auzi iar vocea din telefon, vocea din oglindă, vocea aceea care nu mă părăsea niciodată.

Femeia din tablou a întins brațele spre mine, a luat cutterul și și-a trasat linii pe piele. Erau linii drepte, linii subțiri de la baza degetelor până spre încheietură, apoi în sus pe antebraț. Un roșu aprins a apărut din cele două linii. Femeia l-a lăsat să se adune în căușurile palmelor și apoi l-a întins pe păr. Era roșu. Un roșu perfect. Priveam fără a putea face o mișcare. Priveam cum desenul meu, pictura mea se desăvârșea. Era tot ce îmi dorisem vreodată.

(Andreea Ban)