L-am privit cum se îndreaptă spre gaura de canal şi nu am zis nimic. Aşteptam ca un copil momentul acela. Aproape că m-am tăvălit pe jos de râs când l-am văzut aruncat de pe bicicletă şi rotogolindu-se. Cerurile s-au deschis atunci şi tipul cu instrucţiunile m-a privit încruntat. Am vrut să-i spun că o merita din plin, dar am tăcut. Mi-a servit aceeaşi poveste de care m-am săturat, că trebuie să avem grijă de protejaţii noştri, că trebuie să-i îndrumăm pe calea cea bună. Acesta e singurul mod în care putem ajunge dincolo.

Drept să spun, nu prea mă mai atrage acel dincolo. Pare a fi un loc plin de reguli stupide şi sunt sătul de reguli. Să fim serioşi acum, după ce ai trăit o viaţă plină de „aşa e bine şi aşa nu e bine, asta nu ai voie, nu e frumos”, parcă ai vrea să scapi, să fii liber. Şi cum naiba să respecţi regulile, când tocmai regulile te îmbie la a nu le respecta? Nu moare omul bine, că, uite, se trezeşte paznicul cuiva. Toate bune până aici. Când afli însă că trebuie să fii paznicul celui mai mare duşman al tău, simţi, nu-i aşa, că eşti în al nouălea cer. Dar entuziasmul îți dispare rapid când vine tipul cu tăbliţa şi spune că trebuie să ai grijă de om, să-l ajuţi să fie mai bun, să-l aperi de rele, altfel nu vei ajunge dincolo. Mă uitam ca prostul la el. Îngerul lui păzitor? Ce fel de glumă proastă e asta? Omul ăla mi-a distrus viaţa sau, mă rog, şi-a bătut joc de mine, şi eu trebuie să-l păzesc de rele? Uite grozăvie.

Îi promit că voi fi mai atent. Am mai promis asta şi după ce l-am făcut să înjure în mijlocul întâlnirii cu acționarii firmei sau după ce l-am făcut să calce într-un noroc mare şi mirositor – vai ce-am mai râs atunci, a reuşit să dea afară toţi oamenii din restaurant, iar fata aia era aşa draguţă, aproape că lăcrima când s-a ridicat şi ea de la masă şi a plecat. Când şi-a dat seama că mizeria de pe talpa lui era de vină, a privit partea plină a paharului şi a mers să ia un bilet la Loto. Atunci l-am ajutat să câştige. 10 lei. Pentru expresia de pe faţa lui de atunci aş fi în stare să renunţ la orice ar fi dincolo.

E grozav să fii mort. Serios. Te plimbi pe străzi, mergi la teatru, la film, poţi intra în casele oamenilor, în dormitoarele doamnelor. Eşti martor la tot ce se întâmplă în lume. Nu pot eu să zbor, dar a trecut prea puţin timp. Dacă tipul cu instrucţiunile poate, voi reuşi şi eu. Nu mă pot apropia de casa mea, ceea ce e nasol. Mi-ar fi plăcut să-mi văd soţia şi fiicele. L-am văzut pe Rex totuşi, câinii simt. Stăteam atunci, în primele zile, şi mă uitam la casă. Renunțasem să mai caut un loc prin care să trec de barieră şi priveam neputincios spre uşa de la intrare. Speram să văd pe cineva ieşind, însă a venit doar câinele. M-a privit şi a lătrat vesel. Se tot agita să merg cu el. Am încercat să-l mângâi, dar mâna mi-a trecut prin el. Cred că s-a speriat, căci a fugit schelălăind. Acum mă priveşte de la distanţă, dar știu că se bucură când mă vede. Altfel, pot merge oriunde vreau, pot face tot ce vreau atâta timp cât sunt atent să nu i se întâmple nimic rău protejatului. Partea cu respectatul regulilor îmi dă bătăi de cap, dar mai e timp.

Mă apropii de Petre şi îi şoptesc că e bine, că acum trebuie să meargă acasă. Omul se ridică. Cu greu mă abţin să nu îl atrag spre o altă gaură. Se îndreaptă împleticindu-se spre bicicletă, o ridică, se uită lung la ea şi izbucneşte în plâns. E primul bărbat pe care-l văd plângând. Nu mă așteptam la reacția aceasta. Preferam ca el să se enerveze, să înjure, să dea cu bicicleta de pământ iar eu să am o scuză pentru viitoarea mișcare. Cum să se dea bătut din cauza unei roți?

„Din cauza ta”, îmi spune tipul cu instrucţiunile. „Acum te ţii de promisiune? Vrei să treci dincolo?”

„Cred că da, dar aş mai sta puţin p-aici. Petre are nevoie de puţină îndrumare şi cred că mai am câţiva duşmani”, zic eu privind bărbatul care cândva mă adusese pe marginea prăpastiei şi care acum şchiopăta târând după el bicicleta cu roata făcută opt.

(Andreea Ban)