Olivia își privește mâinile. Nuanța de gri-perlat a pielii fusese înlocuită de culoarea pe care o aveau oamenii de la televizor. Până și verigheta avea sclipiri aurii și nu cenușiul cu care era obișnuită. Bărbatul zâmbea.

***

Plecase de acasă în grabă lăsându-l pe Matei cu cel mic. Avea un alt interviu. Se întâmpla ca interviurile să aibă loc la ore târzii în noapte. Nu dădea explicații pentru că oricum nimeni nu întreba de ce. Doar gândul la puiul ei o făcea să simtă un nod în capul pieptului.

Bărbatul cu care trebuia să se vadă o sunase pentru a anula întâlnirea. Rămăsese la masă privind în gol și sorbindu-și vinul cu înghițituri mici. Țigara ardea pe marginea scrumierei când o voce stridentă îi rosti numele. Miruna, o fostă colegă, îi spuse ceva de o petrecere, de invitații, de oamenii de dincolo de sticlă. Nu pricepea nimic. Ar fi vrut să tacă, să o lase în pace.

–          Nu trebuie să stai aici singură. Ochii tăi trebuie să strălucească, buzele tale să prindă culoare. Hai, vino!

Înainte de a schița vreun gest, fu luată de mână și ridicată de la masă. Au luat un taxi spre acel loc. Miruna a povestit tot drumul despre marea petrecere, marea schimbare. Olivia o privea. Peste griul de porțelan al feței i se plimbau luminile orașului, nuanțe de gri luminos. Au ieșit în afara orașului și întunericul a înghițit mașina pentru câteva secunde.

Când taxiul a oprit, Olivia voia să se întoarcă în oraș, să meargă acasă. Avea senzația că se sufocă. Miruna a insistat să meargă cu ea, să stea măcar un sfert de oră. A acceptat abia după ce l-a convins pe șofer să o aștepte.

Din apropiere se auzeau voci, râsete și o muzică plăcută. A pornit alături de Miruna pe o alee albă. Pietrișul reflecta lumina lunii și le scârțăia sub tălpi. La capătul aleii era o scară largă ce cobora în pământ. Neliniștea de mai devreme îi reveni. Inima îi bătea să-i sară din piept. Miruna a privit-o și a strâns-o de mână trăgând-o după ea, pe scări. Muzica și vocile se auzeau ca un ecou din adâncuri și o învăluiau cu fiecare treaptă pe care pășea.

–          Aici e locul, nu-i așa că-i extraordinar? se auzi vocea fetei.

Olivia tăcea. Marea de oameni, explozia de culoare, de strălucire o lăsaseră fără glas. Până și muzica părea că ar avea culoare.

–          Vino, zise Miruna, și trecu dincolo de pragul ce părea a fi o ramă.

În fața ei era un tablou lichid în care pulsa o altă lume. Și Miruna era acolo. Râdea. Ea nu se putea mișca. Fața gri a prietenei ei avea acum strălucirea din lumea de dincolo, lumea din televizor.

–          Imposibil, îngăimă ea și se retrase fără a-și lua privirea de la tablou.

Pe scări, în fugă, se lovi de un bărbat.

–          Hei, ce se întâmplă? De ce nu ai trecut dincolo? o întrebă acesta.
–          …
–          Stai, nu fugi, mai zise și porni după ea.

O prinse sus, la ieșirea din tunel.

–          Nu, nu înțeleg, zise ea și simți cum imaginea devine neclară. Urechea dreaptă îi zvâcni de câteva ori făcând-o să se oprească și să se sprijine de unul dintre copacii de lângă potecă. Trebuie să plec, chiar trebuie.

Bărbatul se apropie de ea încercând să o susțină, însă Olivia îl împinse și porni pe alee înapoi spre taxi.

–          Vezi că taxiul a plecat, zise el. Te aștept aici.

Femeia nu îl luă în seamă. Păși pe aleea albă scrutând întunericul. Ochii ei distingeau doar griurile pământului, însă nici urmă de taxi. Se opri și, după ce inspiră și expiră de câteva ori, se întoarse.

–          Ți-am spus, îi zise bărbatul. A plecat. Eu sunt Cosmin.

***

Olivia stătea pe scările muzeului. Contempla orașul. Niciodată nu i se păruse atât de trist ca acum. În urmă cu câteva ore, nuanțele acelea de gri îi păreau a fi calde. Se pierdea printre clădiri bucurându-se de umbre, de lumini, de ceea ce credea că e frumos. Orașul pe care îl avea în față era o explozie de culoare, însă era gol. Chiar și oamenii care vor porni în dimineața următoare la treburile lor vor fi triști, chipuri colorate prinse într-o altă lume. Culoarea accentua singurătatea pe care o simțise în ultima perioadă. Cosmin o lăsase acolo, în fața muzeului. O făcuse să-i promită că-l va suna. Când mașina a dispărut după colț, lacrimile au început să-i curgă pe obraz. Stătea nemișcată și privea culorile din jurul ei, lumea nouă în care intrase.

Într-un târziu s-a ridicat și a pornit spre casă. Trebuia să-l vadă pe cel mic, avea să își vadă copilul pentru prima dată. A deschis ușa și a aprins lumina. În oglindă a zărit o femeie frumoasă, un ten rozaliu și ochi de culoarea mierii ca în reclamele de la TV. Rujul îi era întins, un roșu intens, ca un zâmbet ce a vrut să rămână pe față. Își șterse buzele și obrajii mânjiți de rimel lăsând la vedere pielea frumoasă. Păși apoi spre dormitor. În casă era liniște. Deschise ușa. Pe pat era un balon de un verde intens. Verdele parcului de lângă muzeu părea a fi acolo, cuprins în balon și dormind în patul ei. Îl luă în brațe și zâmbi. Râsetele lui Ionuț păreau să răzbată prin latex. Își descălță pantofii și traversă holul.

Camera copilului era cufundată în întuneric. Aprinse veioza de pe noptieră și se apropie de pătuț. O păpușă decolorată se zgâia la ea de pe pernă. O ridică și plânsul păpușii se auzi strident: oaaa, mama, mama, mama. Scăpă păpușa pe jos și capul i se desprinse rostogolindu-se sub pat. Trunchiul părea a fi al lui Ionuț, erau hainele în care îl lăsase îmbrăcat.

Strânse balonul la piept și se retrase din cameră.

–          Alo, Cosmin? Poți, te rog, poți veni să mă iei? S-a întâmplat ceva înfiorător. Vocea i se stinse și lăsă telefonul să-i alunece din mână.

Ochii i se opriră asupra fotografiei de pe bibliotecă. Era o familie fericită. Dar amintirea acelei zile lipsea. De fapt, nu avea nicio amintire dincolo de întâlnirile ei nocturne, de nopțile târzii în care ajungea acasă, de cenușiul lumii în care trăise.

***

Bărbatul frământa balonul între degete. Părea că se amuză de elasticitatea sferei de culoarea parcului.

–          Ți-am spus, îi zise, nimic nu va mai fi la fel. Nu avem în fiecare zi șansa de a ajunge în lumea reală.

Olivia își răsucea verigheta în tăcere.

–          O să fie bine, te veni obișnui, iar atunci când vei fi gata, te vei alătura nouă. Trebuie să scoatem lumea din beznă.
–          Poate că bezna e bună.

–          Chiar crezi asta?

(Andreea Ban)