Îi privea cum stăteau în stradă așteptând. Erau cu toții ochi și urechi. Se mobilizau ori de câte ori trecea o mașină, săreau cu microfoanele lor negre, cu luminile și camerele atunci când cineva se apropia.

Când Ela a ajuns acasă, în urmă cu două zile, au asaltat-o cu întrebări. Îi vâjâia capul după o zi întreagă la secția de poliție. Sutele de întrebări la care nu știa ce să răspundă, întrebările la care nu a primit niciun răspuns au lăsat-o fără vlagă. Nici numele nu și-l mai știa. Iar acum vulturii din stradă au înconjurat-o într-o încercare disperată de a afla ceva, orice. S-a trecurat cu greu printre ei.

A tras perdeaua și a mers în camera bunicii. Aceasta stătea pe scaunul de la fereastră privind în gol.

– De ce nu spui nimic, buni? O mângâie pe umăr și adăugă: dacă el ar fi fost aici, ar fi știut cum să te facă să vorbești, ar fi știut ce să spună.

Se așeză la picioarele femeii și-și sprijini tâmpla de genunchiul ei. Închise ochii și imagini de peste zi începură a-i trece prin față. Polițistul pirpiriu care îi repeta într-una să aibă încredere în el s-a apropiat de ea și în secunda următoare s-a strâns ca o smochină și s-a rostogolit în colțul camerei. Un domn cu mustață a intrat în cameră prin oglinda mare de pe perete spunând că trebuie să răspundă până nu se va trasforma și ea. Răspunsurile se aflau în amintirile ei, i-a spus el și s-a întors în oglindă lăsând pe altul să-i ia locul. Când omul s-a așezat pe scaun în fața ei, a căscat gura și s-a întors pe dos. Senzația de vomă a trezit-o. Era transpirată și inima îi bătea să-i spargă pieptul. Adormise pe jos. Bunica dormea liniștită în scaunul ei.

Vulturii, nu le putea spune altfel, făceau cu schimbul, unii veneau, alții plecau. La TV, panica era în creștere, spitalele erau pline de cazuri despre care se vorbea foarte puțin. Simptomele erau aceleași, pacienții încetau să mai vorbească, apoi apăreau vărsăturile și starea de transă. Imaginile erau blurate și nu se spunea nimic despre oamenii care au trecut de starea de transă, sau dacă a trecut cineva de ea. De fapt, nimeni nu știa ce înseamnă starea de transă. Și de ce stăteau oamenii aceia în fața casei ei? Ce sperau să vadă?

Un zgomot înfundat se auzi din bucătărie. O înveli pe bunica și coborî scările. Îl văzu în hol, lângă ușa sufrageriei. Blițul aparatului foto lumina camera, lumina obiectele de pe rafturile bibliotecii, fâșâituri scurte, fulgere ce captau imagini. Bărbatul se oprise în fața șemineului unde erau înșirate toate fotografiile de familie. Bunicii în tinerețe, bunicii cu mama ei, ea cu părinții, bunicul în costum negru și cravată.

– Ieși din casa mea, strigă ea.

Bărbatul s-a întors către ea vizibil panicat.

– Da, sunt acasă. Ieși afară sau chem poliția, ai auzit?, zise Ela scoțând telefonul din buzunar. Văzând-o că ezită cu telefonul în mână, bărbatul prinse curaj și turui câteva întrebări.

– Cum se simte doamna? De când e așa? A fost prima intrată în transă? Ce au spus doctorii? Vă e frică?

– Nu mi-e frică, urlă la el. Ieși afară, vultur ce ești. Ieși!

Bărbatul se retrase în bucătărie cu fața spre ea. În mers lovi masa și o ceașcă pe jumătate plină cu cafea căzu și se sparse pe gresie. Lichidul maro se împrăștie într-o figură grotescă. Măruntaiele femeii aceleia, la spital… Aștepta de câteva ore să o cheme cineva. Era ziua externării bunicii. Nici nu mai știa de câte ori ajunsese acolo, în acel spital, și-l așteptase pe doctor pentru a afla cum e bunica. Dar acea zi a fost altfel decât toate celălalte. Femeia care aștepta în fața ei, nici nu îi văzuse chipul până în acel moment, s-a ridicat de pe scaun cuprinsă de convulsii. A privit-o în ochi pentru o clipă, s-a uitat la ea fix cu ochii aceia obosiți și apoi s-a aplecat în față cu gura deschisă și a vărsat. Lichidul roșu a împroșcat albul de pe jos, un lichid plin de cocoloașe, bucăți de carne, bucăți din femeia a cărei privire a devenit albă. Era o formă precum cea care era acum la picioarele ei. S-a trezit mai târziu pe un pat de spital. Cineva i-a spus că a leșinat și că a visat urât. În acel moment nu voia decât să-și ia bunica și să plece acasă.

Bărbatul o privea din ușa care dădea în grădină.

– Sunteți bine? întrebă el mutându-și greutatea de pe un picior pe altul.

– Ieși, a zis Ela și puse mâna pe cuțitul de pe chiuvetă.

Bărbatul a mai făcut o poză și a ieșit. Nu era bine. Nu era bine deloc. Imaginea aceea era reală, nu visase. Era o amintire pe care polițiștii încercaseră să o scoată de la ea, era un răspuns la una dintre multele lor întrebări. A urcat la etaj în fugă. Bunica era acum în picioare, lângă fereastră.

– Te-ai ridicat, buni, ce bine!, zise, și se apropie de femeie.

Bătrâna se întoarse încet spre ea. Privirea îi era limpede pentru prima dată de multe luni. Se uită fix în ochii Elei și încercă să spună ceva, dar nu ieși decât un firicel de sânge. Ela privi îngrozită cum o cuprindeau spasmele.

Câteva minute mai târziu își ținea bunica în brațe urlând disperată. Covorul era roșu și plin de bucăți de stomac, de intestine, bucăți de organe. Urla sperând că o va auzi cineva. Într-un târziu s-a întins după telefon și a format un număr.

– Trimiteți o ambulanță, vă rog, zise ea privindu-și mâna murdară de sânge uscat.

***

Stătea pe pat când ajunse ambulanța. Afară, se auzea gălăgie, mulțimea prinsese viață. Și-i imagina cum se îmbulzeau în fața ușii. Doi bărbați și o femeie intrară în casă, li se auzeau vocile din hol. Au strigat și au urcat scările. Nu a scos niciun cuvânt când au intrat în camera bunicii. I-a privit și și-a întors capul spre ea. Bâtrâna stătea lângă fereastră. Pielea îi era străvezie. Privea în gol.

(Andreea Ban)