Știți vorba aia cu roata care se întoarce? Astăzi am spus-o a mia oară, dar în gând. Eram în pauză, priveam pe geam. Cerul era cenușiu, iar copacii din campus erau luminați de soarele ascuns după clădirea din față. O imagine pe care vrei să o împărtășești cu prietenii. Am scos telefonul, click, click, am urcat poza pe Instagram și apoi m-a lovit. Ăsta e locul la care am privit lung acum optsprezece ani!

Prietena mea avea examen iar eu mă oferisem să o însoțesc. Îmi aduc aminte că am așteptat-o la capătul unei alei care ducea spre campus. Au fost trei ore lungi, trei ore în care am citit Enigma Otiliei și m-am gândit la viitor. Oare să dau și eu examen la facultatea asta? Oare ăsta e drumul meu în viață? Seara, când am ajuns acasă, am scris în jurnal că știu ce facultate voi urma. La finalul relatării m-am amuzat puțin pe seama clădirii dărăpănate despre care prietena mea îmi spusese că se numește APACA. Sper să nu fac practică acolo, am scris. Nu avea niciun sens la momentul respectiv, dar azi, optsprezece ani mai târziu, am râs de una singură.

Anul următor, în aceeași zi, scriam în jurnal că „sigur iau examenul, a fost ușor”, apoi elogiam campusul minunat în care urma să petrec următorii cinci ani. Habar nu aveam atunci că rar voi avea ocazia să stau la iarbă verde. Politehnica e o uzină în care petreci aproximativ opt ore pe zi iar când programul se termină, tot ce îți dorești e să mergi la băut ori acasă.

„Dragă, jurnalule,” am scris la un moment dat, „ce naiba a fost în capul meu când am ales facultatea asta? Mie îmi place să scriu, să desenez. Aici e… altfel. M-am săturat de toate matematicile, de organe de mașini, de laboranții care umblă cu săniuța în buzunar. Oare mi-am ratat viitorul?” Scriam pagini întregi, întrebări la care nu am revenit cu răspunsuri. Atunci când am terminat facultatea, mi-am luat la revedere de la toate clădirile pe care le-am vizitat de-a lungul celor cinci ani, dar și de la APACA. Deși nu am intrat niciodată în clădire, poveștile despre muncitoarele de acolo au rămas cu mine. Câțiva ani și câteva joburi mai târziu, am aflat că șefa mea lucrase la APACA. În jurnal am scris că sunt urmărită de clădirea aia, că aud în fiecare an câte o poveste legată de APACA, iar acum „uite, șefa mea a lucrat acolo și poveștile ei nu corespund cu ceea ce auzisem în facultate”.
„Nu am mai scris în jurnal de câțiva ani, dar astăzi iată, am un motiv bun. Sunt în locul către care priveam acum un majorat. Sunt eu, cea care își pregătea drumul către viitor. Am ajuns în viitor sau asta e doar o oprire? Și, dacă e doar o oprire, de ce m-am întors aici? Ce e cu această clădire?”

„Am avut un vis tare ciudat. Poate din cauză că m-am gândit la clădirea asta în ultimele zile… Se făcea că ajunsesem la serviciu, dar nu mai era clădirea în care intru zi de zi, ci era APACA veche. Întârziasem, ca de obicei, și am fost luată în primire de la intrare. Să mă grăbesc, primesc mustrare, să îmi pun uniforma… Care uniformă, l-am întrebat pe maistru. Atunci m-am întrebat de ce îi zic maistru. M-a privit lung și a notat ceva într-un caiet. M-a împins către scări și, în timp ce urcam, mi-am văzut reflexia în oglindă – purtam o rochie albastră așa cum văzusem în filmele vechi. Ajunsă la etajul patru, m-am oprit în fața geamului și am privit spre intersecție. Am recunoscut chipul copilei care privea de jos, mirată. Eram eu, dar… cum?! I-am făcut atunci cu mâna, să plece, dar părea că nu mă vede deși se uita fix la mine. Ce-o fi cu visul ăsta?”

Am închis jurnalul și am plecat spre serviciu. Imaginea copilei îmi era atât de vie în minte, de parcă nu fusese doar un vis, ci o amintire. Am parcurs drumul fără a vedea în stânga și-n dreapta, mintea îmi era în alte locuri, alte timpuri. Nu m-am oprit la intrarea în clădire, ci am mers mai departe, în acel loc din intersecție.

„Am fost acolo. Chiar am fost. Nu a fost doar un vis. Nu-mi dau seama cum se întâmplă acest lucru, dar e real. Am privit din nou către clădire și, de această dată, am văzut femeia care gesticula. M-am văzut pe mine. Poate că am văzut-o și în acea zi, demult, nu mai știu. Nu îmi pot aminti. Cu cine să vorbesc? Cui să spun? Oricine m-ar auzi ar spune că-s dusă cu pluta. Oare îmi pierd mințile?”

Nu puteam lucra. Colegii vorbeau cu mine, iar eu nu făceam decât să dau din cap fără a ști despre ce se discută. M-am scuzat și am ieșit. Discuția s-a reluat. Eu m-am lăsat în voia gândurilor, a amintirilor. Am mers în hol și am privit iar către intersecție. Eram acolo. Eram jos, eram eu, cea care plecase în această dimineață spre serviciu și care nu se putuse opri la intrarea în clădire. Dar femeia pe care o văzusem eu, mai devreme, nu eram eu de acum. Era femeia din vis, cea îmbrăcată în uniformă, una dintre fetele…

„Nu ştiu cum am ajuns acasă. M-am trezit întinsă pe pat, îmbrăcată, cu geanta alături. Ușa e încuiată de mine, cel puțin așa cred, așa pare. Dar nu asta e problema cea mare acum… Privesc de câteva ore în jurnal și nu reușesc să îmi explic cum a apărut textul de pe pagina anterioară în el. E scrisul meu, dar nu am scris eu. E scrisul meu, dar nu e vocea mea. Îmi aduc aminte că am scris în jurnal de dimineață, îmi aduc aminte când m-am întrebat dacă îmi pierd mințile, îmi aduc aminte de ședință, când am ieșit din ședință și apoi de imaginea mea de jos, din intersecție. Când am plecat spre casă, cum am ajuns? Și de ce apar cuvintele astea oribile scrise aici? Cum adică să plec, să nu revin? Cum adică eu nu sunt… eu nu sunt…”
***
– Ai terminat cartea? Ţi-a plăcut?

Am tresărit. Vocea Larei m-a luat prin surprindere. Uitasem complet de ea, de examen, de faptul că eram în campusul Politehnicii. Am lăsat cartea și am îmbrățișat-o. Emoțiile de dimineață dispăruseră, acum radia.

– M-ai speriat! Cum a fost examenul?

– Nu foarte greu, cred că îl iau și pe ăsta. Deci, ți-a plăcut Enigma..?

– Cred că da, nu sunt sigură. Dar îmi place campusul foarte mult!

– Cineva tocmai și-a ales facultatea?

– Foarte posibil. Mai am un an în care să mă hotărăsc, dar până acum are cele mai multe bile albe.

Am plecat din campus la pas, ascultând cu mare interes cum petrecuse ultimele ore, despre profesori, despre clădire, despre amfiteatrul în care a intrat, despre subiecte. Înainte de a intra la metrou m-am oprit o clipă. Ceva în clădirea de dincolo de intersecție mi-a atras atenția. Era o fată, părea că mă salută. M-am uitat în jur, dar nu mai era nimeni. Lara nu a părut să observe că m-am oprit, cobora scările și povestea mai departe. I-am făcut fetei cu mâna. Este singurul lucru pe care am omis să-l notez în jurnal.

(Andreea Ban)