Astăzi este baba mea. A patra zi a lui martie. Cerul e gri și plouă. Am visat că plângeam. Nu mai știu de ce, nu mai știu cine era cu mine în vis, dar plângeam de mi se înnodau lacrimile în barbă. Am deschis ochii, mi-am șters obrajii de lacrimile din vis și am privit afară. Tu erai, i-am zis eu babei mele. Nu ți-am spus că trebuie să te prezinți cu soarele în plete? Baba și-a continuat dansul ploii.

Babele lui martie îmi aduc aminte de mamaie și de poveștile despre Dochia. „Baba Dochia a mai dezbrăcat un cojoc”, îmi spunea mamaie în zilele cu soare. Sau „fata care are baba astăzi va fi supărăcioasă și neagră la față tot anul”. Eu râdeam și îmi imaginam fete bosumflate și murdare pe față. Tot mamaie a fost cea care mi-a spus în repetate rânduri că „mă-ta știe mai bine, maică”. În această privință nu eram de acord. Ce știa mama când ea era departe? Când a plecat prima dată nu mi-am putut stăpâni lacrimile. M-am întors pe călcâie și am intrat în curte. Ei, mama și tata, mă lăsau și plecau. Asta vedeau ochii mei de copil, mintea mea percepea o ruptură. E drept, peste zece minute deja o zbugheam la joacă, dar undeva, într-un sertar al minții, adunam întrebări. Cred că întrebările au dispărut atunci când m-au adus în oraș, căci, la scurt timp, am început să mă smiorcăi și să le spun că „veau a țală, veau a țală a mamaie“. E un subiect care revine în discuție cam o dată pe an, și nici dacă aș vrea nu aș putea șterge acele amintiri.

La țară mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei. Am fost un copil cuminte, dar, din când în când, se întâmpla să o supăr pe mamaie. Într-una dintre zilele ploiase ale lui martie am născocit un joc nou, de-a gătitul. Imediat ce s-a oprit ploaia, am ieșit la poartă cu vesela din dotare: farfurii, pahare, scrumiere, linguri, toate sparte sau ciobite, găsite de vale, unde se arunca gunoiul. Nu aveam voie să mă joc cu ele, de aceea le țineam ascunse pe lângă gard și, pentru că nu le acoperisem, erau pline de noroi. Le-am înșirat pe toate în jurul bălții din șanț pentru a le spăla. Între timp, mi s-au alăturat și prietenele din vecini care au fost foarte încântate să intre în joc. La un moment dat, mamaie a venit să vadă ce-i cu mine, nu îi spusesem nimic înainte să ies din curte. Văzându-mă ghemuită acolo, pe marginea ochiului de apă, cu mîinile în apa murdară, atât mi-a zis: vezi cu noroiul ăla. Știam că, dacă aveam să mă murdăresc, de această dată nu mă mai ierta. Mi-am văzut mai departe de spălat. Când mai aveam o strachină, le-am întrebat pe fete care pământ era mai bun pentru plăcinte, cel negru sau cel galben. Una dintre ele mi-a spus că cel galben, căci este mai lipicios. Alta zicea că putem pune nisip pe deasupra, în loc de zahăr. Eu aveam o idee și mai bună, să punem chiar zahăr. Am vrut să mă ridic pentru a le arăta buzunarele, dar aveam picioarele atât de amorțite că m-am trezit în genunchi. Blup, atât s-a auzit. Mi-a trecut cheful de joacă. Mama mi-a spus mai târziu, mai în glumă, mai în serios, că speră să nu fiu un dezastru în bucătărie. Nu sunt, o asigur de câte ori am ocazia, nu las niciodată vase murdare.

Într-un martie al unui alt an, când începusem să fiu conștientă de părțile mai puțin estetice ale vieții de tânără domnișoară, am avut o discuție aprinsă cu mama. Eu eram încăpățânată, nu voiam să o ascult, ea insista că are dreptate, că e cazul să mă epilez pe picioare. De ce nu voiam? Răspunsul era simplu: odată ce începeai să te epilezi, trebuia să continui procedura iar și iar, pentru că, auzisem eu, părul ras de pe picioare se îndesește și crește mai repede. Nu, nici nu voiam să aud. M-a lăsat în pace și a așteptat momentul potrivit. Și momentul a venit într-o duminică în care gradele din termometru au luat-o razna, era deja vreme de tricou, de fustă, de sandale. Pentru a nu-i da câștig de cauză mamei, mi-am luat dres. Nu era nevoie să mă epilez atât timp cât existau pantalonii și dresurile. Dar, cum temperatura a fost cu mult peste așteptări, simțeam dresul ca pe o pereche de pantaloni îmblăniți. Nu i-am zis mamei că a avut dreptate, însă nu am comentat când am ajuns acasă și mi-a zis să o aștept în cadă.

Privind în urmă, îmi dau seama că mi-a suportat, draga de ea, toate îmbufnările, toate răzvrătirile adolescentine și reproșurile, rămânând fermă pe poziție. Am umplut pagini de jurnal cu toate neroziile, nimicurile care păreau a fi catastrofe. Îi spuneam mamei tot ce nu-mi convenea și cât de neîndreptățită mă simțeam. Acum, dacă aș mai scrie în jurnal, aș umple pagini cu „mama știe mai bine”, „mulțumesc, mami!”, și mi-aș scrie mie, cea care voi fi, să nu uit nimic. Să nu uit milioanele de îmbrățișări, catralionale de pupici, toate cuvintele de încurajare; să nu uit nici dojenile, interdicțiile, lecțiile pe care mi le-a dat atunci când voia de fapt să mă ia în brațe.

Întorcându-mă la babele noastre, a mea tot plângăcioasă este. Poate ar fi cazul să o sun pe mamaie, să-mi dea un leac pentru a o-ndupleca. Sigur îmi va spune „așa-s babele, mamaie, una veselă, alta țâfnoasă… ”

(Andreea Ban)