A lăsat în urmă luminile orașului. La intrarea pe autostradă a apăsat pedala de accelerație și un zâmbet i-a apărut pe față. Erau doar ea și șoseaua ce șerpuia către casa părinților. Dintre toate drumurile pe care le parcurgea, acesta era preferatul ei. De ani de zile, ajunul Crăciunului o prindea pe drum. Gândurile îi zburau la cozonacii bunicii, la portocale și vin fiert, la chipurile celor dragi. Parcă îl auzea pe Matei, frățiorul ei, rugându-l pe bunicul să spună încă o dată povestea cu zmeul și, după o serie de negocieri, toată lumea se așeza în jurul șemineului și povestea începea. Ar trebui să îi văd mai des, își spuse ea. Cu fiecare amintire pe care o rememora, dorul creștea și apăsa mai tare pedala.

Porni radioul și căută un post cu muzică. Se auzea doar un fâșâit sec. Îl opri. Conectă telefonul la aparat și alese o melodie din playlist. Oricare era bună. Alunga somnul ce îi dădea deja târcoale. În oglinda retrovizoare nu se vedea nimic. În față, departe, se zărea o luminiță roșie. Un alt întârziat în drum spre casă. Avea doar două ore de mers. Putea ajunge mai repede, dar prefera să fie prudentă. Un bip scurt anunță un sms. Cuvintele de pe ecran o făcură să zâmbească. „Unde ești? Hai mai repede, dar nu te grăbi. Ne e dor de tine!” Apăsă ecranul telefonului și, din câteva mișcări, scrise un singur cuvânt: „Imediat.”

Cu gândul la ei, apăsă încă puțin pe accelerație. În față nu se mai vedea nicio altă mașină. Iubea senzația aceasta, parcă plutea între două vieți. Cu fiecare kilometru parcurs se simțea mai ușoară, grijile rămâneau undeva în urmă. Chiar și gândul că acasă o aștepta o ploaie de întrebări de genul „și tu când ai de gând să” se topea în întuneric. Trecu pe lângă o benzinărie care, deși era scăldată în lumină, părea pustie. Nu era nimeni oprit acolo, nu se vedea nici țipenie de om. Așa fuseseră ultimele ore la serviciu. Așteptase să se facă ora 19.00 pentru a pleca la drum. Colegii plecaseră de mult, le răspunse tuturor la urări cu zâmbet, cu entuziasm. Da, merg la ai mei, zisese ea, e ca și cum aș merge la mare… Mă întorc după anul nou… Da, voi avea grijă… Să te îmbraci gros, s-au anunțat -20 de grade de rev… O să stau la căldură… Sărbători fericite și vouă!

Gândurile îi fură întrerupte de un zgomot puternic. Se uită în oglinzi, însă nu văzu nimic. Opri muzica din telefon și încercă din nou radioul, fâșâitul se auzea mai tare și, din timp în timp, câte un cuvânt. Căută un alt post, dar nimic. Alese o altă melodie din playlist. Versurile curgeau lin – Sweet dreams are made of this… Travel the world… Everybody’s looking for something… – și i se împleteau printre gânduri. Era o călătoare, căuta ceva. Dar ce? Avea o listă întreagă de dorințe, planuri la care lucra de ani de zile. Nimic din toate astea nu mai contau acum. Drumul spre casă o elibera de tot ce însemna muncă și bucurii materiale. Tot ce își dorea era să ajungă acasă, să își revadă familia. Va avea timp de toate celelalte după ce anul se va scurge și va păși în 2015.

De ce nu vrei să petrecem anul nou împreună?, o întrebase Liviu. I-a răspuns scurt, planurile erau făcute de câteva luni și nu putea da înapoi. De fapt, nu simțea nimic pentru el și se săturase să îi tot spună. Părinții ei se întristaseră când au primit vestea că va veni singură, dar la telefon nu prea aveau ce comenta. Cu siguranță urma și predica anuală. Era pregătită. Unde nu-i iubire…

Cu coada ochiului văzu ceva pe marginea șoselei, ca o umbră. Privi în oglindă, însă nu era nimic. Dădu muzica mai tare și călcă accelerația. Mai avea puțin. Anul următor avea să-ți ducă la bun sfârșit planul principal, acela de a obține postul de PM. Muncise mult și simțea deja gustul victoriei. Îi fusese confirmată avansarea în repetate rânduri. Acum nu voia decât să fie alături de ai ei, îi neglijase prea mult timp. Nici nu își mai aducea aminte când i-a văzut ultima dată. Doar anul acesta, mama, promisese ea. Un an în care mă voi dedica jobului, apoi mă voi putea relaxa. Mama nu fusese de acord, dar nu o putea contrazice. De-asta o iubea atât de mult, îi respecta alegerile. Avea să fie bine până la urmă. Peste încă jumătate de oră avea să îi vadă pe toți. Un licărit de pe bord îi atrase atenția. Ceasul nu mai arăta ora exactă, ba era 20.15, ba 18.00, ba 00.00. Bătu ușor cu degetul în el, însă nu se întâmplă nimic. Orele se tot schimbau. Ce naiba! Aprinse ecranul telefonului. Muzica continua să curgă, era doar un zgomot de fundal ce o ținea trează, dar ora era și aici dată peste cap. 00.00.  Încercă iar radioul. Fâșâitul se auzea doar pe fundal. Era o emisiune în care discutau doi tipi. Unul îi citea altuia statusuri de pe Facebook. Fii atent la asta, zise unul, ce ar fi dacă lumea s-ar fi sfârșit în 2012 iar noi trăim acum în iad. Hă hă, ce tâmpenie, zise celălalt. Chiar așa, completă ea. Vocile celor doi fură acoperite de o melodie. Dădu volumul mai tare.

But I’m only human after all, Don’t put the blame on me, se auzea clar, fără niciun fâșâit. Ce melodie, zise ea. Trebuie să ascult mai mult radio, uite ce voce! Mai mult timp pentru familie, mai multă muzică, ieșiri mai dese cu prietenii. Mâine, cum mă trezesc, îi sun pe toți. Gândurile îi fură întrerupte de fâșâitul de mai devreme. Căută un alt post de radio. Ce vrei să-ți aducă moșul? Se auzi printre pârâituri și fâșâit. Sănătate, asta e tot ce îmi doresc. Și eu, la fel, gândi ea. Sigur nu vrei ca 2017 să-ți aducă și altceva? Spune acum, moșul te ascultă. S-au tâmpit ăștia, ce 2017? Glume…

În clipa următoare frână și trase de volan. Îl văzu cu coada ochiului, o privea. Stătea acolo, în mijlocul șoselei, și o privea fix. Umbra avea acum un chip și părea că o așteaptă. Văzu și ceasul care era tot dat peste cap, sărea de la o oră la alta până se opri la 19.30. Mașina intră pe autostradă și ea apăsă pedala de accelerație. Zâmbi. În curând se va așeza alături de Matei și va asculta poveștile bunicului.

(Andreea Ban)