Am crezut că e o bucată de plastic alb. Valurile o plimbau când într-o parte, când în alta, dar se apropia de mal. Cineva aruncase punga în mare, acesta a fost primul gând care mi-a venit. Apoi, odată cu valul care m-a împins cu viteză spre mal, a ajuns și punga care, de fapt, era un pește. Albul pe care îl văzusem era, de fapt, burta. Peștele a rămas în apa mică și ba era rostogolit pe nisip, ba tras înapoi în mare.

M-am așezat la câțiva metri, pe mal, pentru a-mi odihni brațele și picioarele. Aveam să mă întorc în mare. Priveam oamenii care treceau, copiii care se jucau, apa turcoaz ce se tulbura la mal cu fiecare val și peștele care rămăsese cu burta în sus. Avea cam treizeci, poate treizeci și cinci de centrimetri. Aripioarele erau mici și cenușii, la fel ca spatele, iar ochii îi erau mari, bulbucați ca ai unei broaște. Două mărgele negre ce păreau că se miră de întâmplare. Prima care l-a observat a fost o fetiță blondă, de vreo cinci ani. A ieșit din apă și, când a văzut peștele, s-a oprit și a părut pentru o clipă că a uitat să respire. S-a aplecat, l-a privit cu mare atenție, și a întins un deget împungând peștele în burtă. În secunda următoare s-a dat doi pași înapoi și a căutat cu privirea pe cineva. Flutura mâinile de parcă nu avea aer. Nu am reușit să văd cui îi făcea semne, dar vocea copilei era numai entuziasm. A lăsat peștele și a fugit strigând ceva în rusă.

Au mai trecut câțiva pe lângă pește, unii l-au privit și au trecut mai departe, alții îl ocoleau pur și simplu fără a schița vreun gest. În mintea mea aveau loc tot felul de comparații, vedeam corpul unui cerșetor la colț de stradă, o doamnă leșinată în autobuz, o copilă ghemuită pe scările de la metrou și, în jurul lor, mii de pași ce treceau grăbiți. Un nou val a împins peștele ceva mai sus pe mal. Burta albă îi strălucea în soare. Atunci i-am văzut pe ei doi, un el și o ea care coborau de pe stânca din apropiere. El ținea un aparat foto pregătit pentru acțiune, ea flutura un șal colorat și căra geanta aparatului. S-au oprit amândoi. El a părut că are o revelație. A tras câteva cadre, apoi i-a spus ceva fetei și i-a dat să țină aparatul. S-a apropiat de pește, l-a luat de coadă și l-a curățat de nisip în apă. Îi priveam cu răsuflarea tăiată. Mi-a zburat gândul la doamna care a omorât o lebădă încercând să-și facă un selfie cu ea, la pescari pozându-se cu prada. Fata i-a făcut poze tocmai în acea poziție, de pescar mândru de captura lui. A lăsat apoi peștele pe nisip și a mai tras câteva cadre. M-a cuprins o stare de nervi inexplicabilă, trebuia să plec de acolo. Nu am putut. L-am privit pe tip cum mai trage un cadru, cum întoarce peștele, clic, îl întoarce iar, clic. Auzeam clicul ca pe o pocnitoare în ajun de an nou. Când a terminat cu pozele, băiatul i-a întins aparatul fetei și s-a uitat la pește de parcă îl certa. L-a luat iar de coadă, l-a dat prin apă de câteva ori și, cu mare grijă, a dus peștele pe cea mai apropiată stâncă, la câțiva pași de plajă. Nervii mei s-au relaxat. Le-am zâmbit amândurora când au trecut pe lângă mine.

Am intrat în apă și am stat cu fața în sus un timp. Am luat o pauză de la orice fel de gânduri. Eram doar eu, cerul albastru și apa turcoaz. Eram punctul ce unea două nuanțe de albastru și, din când în când, marea îmi dădea câte un ghiont. La un moment dat am ieșit. Burta mea nu era albă ca a peștelui, dar parcă nu aș fi vrut să atragă vreo surpriză.

(Andreea Ban)